Nu știu când a citit Vlad Drăgoi poemele lui Abbas Kiarostami (înainte sau după scrierea volumului aer, păsări, bere), dar cu siguranță retroactiv se simte influența regizorului iranian asupra poemelor din volumul apărut la OMG Publishing în 2020. Puțin îmi pare rău că am recenzat volumul, pentru că am pornit de la premisa greșită, dar aia e, căcat se întâmplă. Deși aer, păsări, bere e destul de narativ (ce-i drept, vorbim de micro-narațiuni), e narativ în același fel fulgurant, „ai clipit și ai pierdut imaginea” tip de narațiune. Pe de altă parte, cred că în cazul lui Vlad Drăgoi, lucrurile/imaginile se întâmplă în slow-motion și are mai mult telling decât showing, dar la finalul zilei, există un ritm al poeziei din aer, păsări, bere care există și-n traducerile pe care le-a făcut poemelor lui Abbas Kiarostami.
Ca să nu mai bat câmpii fără subiect și predicat, de parcă toată lumea știe la ce mă refer (știți voi, „haiku-urile” lui Abbas Kiarostami traduse de Vlad Drăgoi), anul acesta a apărut la OMG Publishing a doua carte de poezie tradusă de Vlad Drăgoi din engleză, La umbra copacilor, volum care adună toate poemele regizorului iranian Abbas Kiarostami. Această traducere conține trei volume de poeme, de fapt, așa că mai degrabă funcționează ca opera completă a regizorului iranian.
Ceea ce mi-a atras din prima atenția e faptul că poemele nu au titluri și curg unele după altele, fără ⁂ sau orice alt semn grafic care să delimiteze clar poeziile unele de altele. Există această fluiditate a redactării textului care m-a făcut să mă duc să caut volumele cu traducerile în engleză ale poemelor, ca să înțeleg dacă a fost o alegere conștient făcută sau care e faza. Și, cel puțin în volumul Walking With the Wind, există poemul original în farsi, iar în paralel, în dreapta, traducerea în engleză și fiecare pagină conține un singur poem. În A Wolf Lying in Wait, „haiku-urile” sunt despărțite mult mai clar printr-un semn grafic, dar din punctul meu de vedere, ele pot funcționa în orice limbă fără această delimitare pentru că haiku-ul, ca formă fixă de poem, invită la fluiditate, la întrepătrundere, la ștergerea limitelor clare. În fond, haiku-ul este un poem care surprinde o secundă, o nanosecundă pe care nimeni altcineva n-o observă și observatorul încearcă să încapsuleze acea naturalețe, acea spontaneitate, acea natură manifestându-se netulburată de nimeni (și care s-ar putea să nu fie văzută de nimeni, dar care există în continuare, chiar și fără observator), și totul trebuie făcut cu ajutorul cuvintelor. E greu să construiești delicatețea clipei ce trece, prin cuvinte (și puține!) și, eventual, să incluzi și toate simțurile, dacă se poate, sau măcar 2.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro (Citeşte-mă! / Citeşte, mă!):
Există ceva inerent straniu (și când zic straniu, mă gândesc la conceptul ăla pe care șoarecii de bibliotecă de la Litere îl învață la teoria literaturii[1]) în modul în care haiku-ul recompune o realitate. De exemplu: „La început de toamnă, lumina lunii/ atinge fereastra/ zguduie sticla.” (p. 18). În primul rând, avem de-a face cu cel puțin 2 imagini, una vizuală și una auditivă (dacă vrem cu tot dinadinsul, putem să avem și o imagine tactilă, prin atingere, dar evident că vorbim de o atingere în sens metaforic). În al doilea rând, pare că versul „zguduie fereastra” repetă oarecum informația de dinainte, dar nu e chiar așa. Scoate din contextul ei natural lumina lunii și o „materializează”, devine concretă prin forța necesară pentru a zgudui fereastra. Dacă vreau să fac și mai mult pe deșteapta cu capacitățile mele de analiză, pot să mă gândesc la sensul figurat, „a zgudui” adică „a emoționa profund”, „a face pe cineva să se înfioare”. Ce vreau să spun e că un haiku bun (deși nu știu neapărat dacă poemele lui Kiarostami sunt haiku-uri prin numărul de silabe) poate recontextualiza ceva cu care te-ai obișnuit să fie prezent în viața ta, dar doar în acel context.
Alt exemplu de haiku: „Zi ploioasă./ O umbrelă/ ruptă de vânt/ pe trotuar.” (p. 19). Acest haiku poate că nu are nimic impresionant. Poate că altcineva îmi va spune că nu e așa wow, că te aștepți într-o zi ploioasă la umbrele, dar chiar la umbrele rupte abandonate pe trotuar? Yes? No? Maybe? În orice caz, contextul în sine e foarte cinematic, mai ales dacă nu există elementul uman care să-l observe în mod direct, adică din ploaie, ci poate de undeva de la distanță. E ca și cum ar fi o cameră undeva la distanță (sau chiar acolo, în ploaie), care se substituie omului, și înregistrează singurătatea a la American Beauty, doar că pe ploaie de data asta.
Tot ziceam mai sus că nu toate poemele funcționează ca haiku-uri din punct de vedere structural, există și poeme care nu numai că nu au imagini și sunt retorice, dar fac parte din secvențe mai lungi care repetă același tipar lingvistic: „În lipsa ta/ rămân doar eu cu mine./ Discutăm/ și ne înțelegem de minune/ cu mare ușurință.”; „În lipsa ta/ soarele e soare/ ziua, ziuă/ noaptea, noapte./ Prezența ta, nuanțele lunii.”; „În lipsa ta/ port o conversație/ cu tine/ iar în prezența ta/ cu mine însumi.” (pp. 21-22). Nu știu dacă e strict de vină faptul că aceste secvențe poetice sunt retorice sau faptul că s-ar putea, dacă citești prea multe haiku-uri in one sitting, de orice fel, să te desensibilizeze, dar le-am simțit fără strălucire și ca niște truisme (sau absurdități/greșeli semantice, dacă ne uităm la al 2-lea poem, unde avem aproape numai tautologii, poezia fiind salvată de final: „Prezența ta, nuanțele lunii.”). Evident că orice poate face parte dintr-un poem, dar asta nu înseamnă că toate poeziile vor fi la fel de bine scrise sau că vor pica pe sensibilitățile cititorilor. Din acest punct de vedere, cele trei volume cuprinse în La umbra copacilor mi se par inegale la capitolul intensitate, cu amendamentul că poate problema a fost a mea, că am citit prea multe astfel de poeme într-o lectură.
Cred că, la fel cum în ultimii ani a renăscut poezia cu rimă în poezia română contemporană, există loc și pentru mai multe traduceri ale unor poeți care au scris poezie cu formă fixă, dar scurtă, mai ales că în poezia de la noi există multă narativitate și prea multe cuvinte.
Deșert.
Sute de pești, mari și mici,
se aruncă
în mirajul încins.
Furtunile primăverii
sting într-o clipită
toate lumânările
din altar.
Amurg.
Mielul
privește
lupul.
Albina
mi-a înțepat rana de pe picior.
Albina e totul pentru mine.
Pentru ea,
rana a fost totul.
Un cimitir
acoperit cu totul
de zăpadă.
Zăpada e topită
doar pe mormintele
a trei tineri.
Abbas Kiarostami, La umbra copacilor, traducere din engleză de Vlad Drăgoi, OMG Publishing, Alba-Iulia, anul publicării: 2023, nr. pagini: 164.
[1] Există acest concept de teorie literară, stranietate sau insolitare, care, pe scurt, spune că scopul literaturii e să te facă pe tine, ca cititor, să te raportezi altfel la obiectele/realitatea din jurul tău prin simplul fapt că nu mai vorbim de același context în care tu le-ai/ai văzut(-o) și le-ai/ai cunoscut(-o) și te-ai obișnuit cu ele/ea când citești un text literar. E vorba de ochiul ăla al cuiva care ar face contact pentru prima dată cu lumea noastră, fără să știe nimic despre ea de dinainte.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Pourya Sharifi / Unsplash
scrie un comentariu