Un nou roman în colecţia „Ego. Proză” a Editurii Polirom: „Cişmigienii” de Eugen Cadaru.
Cum ar fi fost România dacă la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial nu ar fi fost ocupată de Uniunea Sovietică? Ce ar fi discutat Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu într-o frumoasă dimineață a anului 1971, la o cafea și o bere rece în Grădina Cișmigiului? Există oare vreun motiv pentru care România ar putea fi numită Grădina Maicii Domnului?
Puteţi cumpăra deja cartea în format electronic de aici (în curând va fi disponibilă şi varianta tipărită):
„Eugen Cadaru face o figură singulară între scriitorii de fantastică ai celei mai recente generații prin felul în care introduce ruptura de sorginte fantastică în realitatea ficțională, abstractul «marii taine» fiind înlocuit de concretul exemplelor de interferență a neobișnuitului magic cu realitatea cotidiană. O sursă pentru efectul estetic cu semnătura «Eugen Cadaru» este aceea că salvarea raționalității nu se poate face fără acceptarea datului irațional, «magic», realitatea completă neputând fi redată decât prin realism magic. Dacă îmi permiteți jocul de cuvinte, cel puțin în cadrul generației sale, Eugen Cadaru este singurul cu acces magic la realitate.” (Cătălin Badea-Gheracostea, Observator cultural)
Fragment
Uşa se deschise şi, imediat, o mică adiere făcu ca hârtiile aflate pe biroul profesorului să vibreze uşor. Eliade îl zori pe studentul care rămăsese în prag:
— Haide, te rog, un pic mai repede, altfel se face curent.
Tânărul se grăbi să închidă uşa în urma lui şi Eliade îl privi cu atenţie. Era un băiat înăltuţ, bine făcut, îmbrăcat în sacou şi blugi.
„Ca toată generaţia lui, care pare să nu fi aflat că pe lume există pantaloni de stofă“, gândi dascălul.
În mână ţinea o servietă. Profesorul îi făcu semn să se apropie şi să se aşeze.
— Te rog, ia loc.
Acesta se conformă.
Eliade se uită pe lista ce conţinea programările zilei.
— Dumneata trebuie să fii Dragoş Montani, aşa este?
Tânărul înclină capul afirmativ.
Profesorul extrase din teancul de referate, aflat în partea dreaptă a biroului, una dintre lucrări. Se aşeză şi maicomod în scaunul‑fotoliu, o mai răsfoi câteva clipe şi apoi se adresă celui aflat în faţa sa:
— Am parcurs eseul dumitale. Nu e rău.
Aşteptă să vadă reacţia tânărului, dar acesta nu schiţă niciun gest.
— Aşadar, dacă înţeleg bine, ideea pe care ai dori s‑o dezvolţi în teza de licenţă este aceea că fizica actuală, prin cele mai noi cuceriri ale sale, vine să confirme marile afirmaţii ale învăţăturilor mistice şi iniţiatice străvechi referitoare la natura universului. Este corect?
Tânărul înclină din nou capul.
— Da, aşa este.
Eliade mai cercetă o dată documentul aflat în faţa lui.
— Nu ţi se pare totuşi că ar fi o pălărie un pic cam mare pentru dumneata?
Îl urmări cu luare aminte. Dragoş Montani însă nu reacţionă în niciun fel. Profesorul reluă:
— Prin asta nu vreau să spun că ţi‑ar lipsi dotarea intelectuală necesară, căci, dimpotrivă, din modul cum ai structurat şi redactat acest eseu reiese clar că ai o minte ascuţită şi sintetică. Mă întreb însă dacă, pentru un asemenea subiect, nu ţi‑ar fi necesare şi nişte cunoştinţe mai aprofundate de ştiinţă. Din curriculumul dumitale ataşat nu reiese că le‑ai deţine. Ce părere ai despre acest aspect?
Studentul nu păru în niciun fel încurcat.
— Am avut şi eu în vedere această chestiune, domnule profesor.
Eliade începu să devină curios.
— Aşa, şi?
Dragoş Montani continuă:
— Pentru a suplini acest neajuns şi a da tezei un caracter riguros exact, m‑am gândit să apelez la colaborareaunui fost coleg de liceu care studiază fizica în prezent. Pe vremuri ne înţelegeam foarte bine şi cred că l‑ar putea tenta o aşa provocare.
Profesorul Eliade fu plăcut surprins de implicarea celui aflat în faţa sa. Nu se aşteptase la o determinare atât de serioasă. Cumva, avea impresia că generaţia actuală de tineri era ceva mai superficială decât cea din care făcuse el parte şi orice dovadă că lucrurile nu stăteau aşa îi producea multă bucurie. Zâmbi.
— Nu‑i rău. Dacă prietenul tău reuşeşte să vină în această ecuaţie şi cu un profesor din specialitatea lui, care să certifice contribuţia sa, s‑ar putea să existe o premisă bună pentru ceea ce îţi propui să faci.
Eugen Cadaru (n. 1973, București) a absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universității din București. În 2009 a obținut doctoratul în Cinematografie și Media la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, cu o teză intitulată „Realismul magic în arta cinematografică”. Este prezent cu povestiri în antologiile: Ferestrele timpului (2013), Lumi stranii (2014), Argos Trei (2017), Ficțiuni centenare (2018), Antologia prozei românești science-fiction (2018). A mai publicat A opta zi e‑n fiecare noapte (2014) și Misterioasa scrisoare a domnului Tesla (2017). Povestirile sale au fost recompensate cu numeroase premii naționale (Premiul Convenției Naționale RomCon 2015; Premiul Convenției Naționale RomCon 2017; Premiul „Ion Hobana” 2018), precum și cu Premiul de încurajare al Societății Europene de Science-Fiction, acordat în cadrul Convenției Eurocon 2014 Dublin.
scrie un comentariu