Cartea reprezintă debutul lui Iulian Popa, care a mai publicat în reviste de proză scurtă precum Iocan, Revista de povestiri și Argos SF&F. Apărut la Editura Humanitas, Colecția 821.135.1 – Scriitori români contemporani (coordonată de Andreea Răsuceanu), volumul Guadalajara va fi lansat joi, 31 ianuarie, ora 19.00, la Libraria Humanitas de la Cișmigiu.

Editura Humanitas, anul apariţiei: 2018, nr. pagini: 2018

Iulian Popa debutează acum în volum după ce povestirile lui au fost publicate în reviste căutate pentru selecția lor de proză scurtă, ca Iocan, Revista de povestiri și Argos SF&F. Găsim aici un laborator cu 22 de experimente literare, explorări inedite de teritorii și personaje, dar și zone și situații care reverberează în povești alternative.

Povestirile lui Iulian Popa au un aer de stranietate și melancolie, indiferent că vorbesc despre criza din cuplu, singurătatea și debusolarea bătrâneții, despre lipsa de comunicare dintr-o lume alienată, uneori lipsită de speranță. Personajele lui traversează fantasmatic un spațiu bucureștean, în principal, a cărui imagine se recompune în jurul unor evenimente mărunte, trăite, din cauza unor sensibilități exacerbate dramatic și cu consecințe majore. În Guadalajara, gãsim o prozã a observației infinitezimale, uneori preocupată de surprinderea celor mai fine articulații sufletești și morale, alteori de schițarea unor tablouri pline de umor (mai degrabă întunecat), scrise alert, cu dialoguri vii.

Fragment

Schimb de tură

O văzuse venind și plecând aproape zilnic, în ultimele patru luni, de când se angajase ca portar. Intra pe la cinci, cinci și jumătate, și ieșea cu puțin înainte de șapte. Doar în zilele lucrătoare, căci asociația nu voise portar și în weekend.

— Sâmbăta și duminica nu se fură, îi zisese unul dintre locatari, că toată lumea‑i acasă. S‑a întâmplat ziua, când lumea‑i plecată la lucru. Domnu’ Stoian, să vă zic cum stau lucrurile.

Explicația nu‑l lămurise pe Stoian. Nu înțelesese nici după zece minute ce anume furase hoțul, pe care nu‑l văzuse nimeni, dar despre care se știa că fusese unul singur, bărbat, în jur de douăzeci de ani, îmbrăcat în blugi și tricou și cu ochelari de soare. Intenţionase să întrebe mai multe despre furt, dar renunțase. În fond, datorită incidentului îl angajaseră pe el. Nu erau cine știe ce bani, dar măcar scăpase de plictiseala zilelor de pensie.

Stoian își trecu mâna prin părul cărunt și se uită la ceas. Ambele limbi se aflau la ora opt. În douăzeci de minute, Marcu, celălalt portar, avea să vină pentru tura de noapte. Stoian vorbea de el ca de un coleg, deși nu stăteau niciodată împreună. Fiecare își vedea de treaba lui timp de douăsprezece ore. De două ori pe zi, la ora opt dimineața și seara – nici unul din ei nu știa de ce asociația alesese ora opt – se vedeau și vorbeau preț de câteva minute despre tot felul de lucruri. Stoian scoase din buzunar un pachet de țigări și se uită timp de câteva secunde la fotografia de pe ambalaj. Un gât și o tumoare crescută pe el. Luă o țigară și se ridică cu greutate de pe scaun. Îi spuseseră de la început că nu are voie să fumeze înăuntru. Împinse masa în spatele căreia stătea toată ziua și pe care registrul de vizitatori stătea deschis la pagina în care notase ultima vizită: femeie, fără nume, vizită la părinți – vizita o inventase el – ora intrării, 17.15, ora ieșirii necompletată încă. Ar mai fi scris că avea păr negru și ochi verzi, și că de fiecare dată când trecea pe lângă el lăsa în urma ei o dâră de parfum mai plăcut decât orice mirosise până atunci. Se gândise să nu specifice totuși ce‑i plăcea lui la ea. Asociația nu dorea amănunte decât despre indivizi suspecți.

Stoian nu citea niciodată ce scria Marcu și presupunea că nici acesta nu era din cale-afară de curios cu privire la însemnările de peste zi. Informațiile erau pentru asociație. Sau pentru poliție, în caz că s‑ar fi petrecut vreun furt sau, cine știe, ceva mai grav. Întârzie mai mult în seara asta, trebuia să iasă de aproape o oră, își spuse el, privind cu îngrijorare în spate, spre ușa de sticlă a scării blocului. Trase cu poftă din țigară și expiră fumul în sus, cu rotocoale. O fi având probleme cu părinții, poate unul din ei o fi bolnav. O să se uite la ce a scris Marcu, căci sigur o să iasă cândva la noapte. Și dacă Marcu n‑o s‑o vadă? El zice că‑i treaz toată noaptea, că nu mai putea închide un ochi de când fusese disponibilizat de la „23 August“, însă asta se petrecuse cu așa de mult timp în urmă, încât era ceva patologic. Fie insomnia lui Marcu, fie minciunile lui.

Privi spre stația de tramvai și, printre ceilalți oameni care coborau, îl văzu pe Marcu ținând o pungă de plastic. Opt fără cinci. Se salutară discret, fără nici o strângere de mâini.

— Tot mai tragi? întrebă Marcu cu un rânjet. Eu m‑am lăsat acum patru ani.

Îi mai spusese asta de câteva ori, din lipsă de subiecte de discuție sau poate pentru că‑i plăcea să menționeze asta de fiecare dată când se nimerea în fața unui fumător. Stoian se întreba dacă vor apuca să lucreze aici și la anul și dacă atunci Marcu îi va spune că s‑a lăsat de cinci ani sau tot de patru.

Stoian deschise ușa și amândoi intrară în holul blocului. Privi absent la registrul deschis pe masă.

— A fost cald azi. Prea cald pentru sfârșitul lui aprilie.

Marcu își șterse broboanele de transpirație de pe frunte, și puse cutia de șah pe masă, fără a mai aștepta vreun răspuns de la Stoian, care privea înspre scară. Femeia fără nume nu folosea niciodată liftul. Urca întotdeauna pe scări. Își propusese o dată s‑o urmărească, dar nu îndrăznise. De cele mai multe ori se concentra să audă sunetul pașilor ei, însă avea mersul ușor, iar zgomotul de afară îl acoperea. Niciodată nu‑și dădea seama la ce etaj se oprea. Sub nici o formă la etajul unu și, credea el, nici la doi. Mai rămâneau șase etaje. Ce bine ar fi fost dacă ar fi luat măcar o dată liftul.

— Eu zic că poți să pleci, spuse Marcu, aranjând câteva piese pe tablă.

Se uita într‑o carte deschisă pe la mijloc, așezată și ea pe masă. O diagramă cu o tablă de șah indicând poziția pieselor îi servea drept model.

Stoian îl privea cum așază cu grijă piesele și cum se uită gânditor la configurația lor pe tablă.

— Auzi, ce‑ai zice de un schimb de tură? îl întrebă el pe Marcu.

Acesta ridică ochii din tabla de șah și se uită la el ca un adult la un licean care nu a priceput încă tabla înmulțirii.

— Nu prea știi care‑i treaba, nu?

Stoian ridică din umeri, confuz.

— Nu se poate. Nu‑i nici o tură pe tablă, continuă Marcu, arătând spre piese.

Stoian râse și‑l bătu pe umăr.

— Nu la asta mă refeream. La tura de lucru. Să stau în locul tău la noapte și să vii mâine-dimineață în locul meu. Știu piesele. Nebun, doi cai albi, regină și pion negri și regii. Am jucat și eu mai demult.

— Dar de ce vrei să stai și la noapte? N‑ai obosit?

— Am o treabă mâine.

Marcu îl privi cu neîncredere.

— N‑am cum, am venit aici, nu mă mai duc înapoi acasă. Fă‑ți treaba dimineață și‑ți țin eu locul o oră, două, cât ai nevoie.

Stoian dădu din cap, acceptând situația.

— Hai că văd eu cum o rezolv. Uite aici, arătă el spre caiet și‑l împinse spre Marcu, care mormăi ceva cu ochii la piesele de pe tablă.

— Îmi omor timpul cu șahul. Am găsit cartea asta veche și mă mai uit prin ea. Ce să faci toată noaptea? După zece seara, nu intră mai nimeni. Acum trebuie să vină una, o s‑o vezi, o să‑ți placă.

— Cine trebuie să vină? tresări Stoian.

— Una la vreo patruzeci și cinci așa, tânără, cu părul vopsit blond. N‑o știi sigur, că pleacă dimineața devreme și se întoarce seara după opt. Încă n‑a venit, că‑și parchează mașina aici, în față, și nu e. Dacă mai stai vreun sfert de oră o vezi sigur.

Stoian se apropie de ușa scării și privi lung înspre stradă. Doi bărbați așteptau în stația de tramvai, iar pe trotuar alţi doi se îndepărtau cu pași mici. În rest, nimic. Îi spuse lui Marcu să‑i explice ce era cu poziția pieselor, iar acesta îi vorbi timp de douăzeci de minute despre opțiunile pe care le avea fiecare jucător.

— Întârzie, spuse Stoian cu voce joasă.

Marcu se uită din nou la locul de parcare.

— O fi având treabă prin oraș. Dar n‑am văzut‑o niciodată să vină după opt jumate.

— Ai trecut‑o în caiet?

— La ce s‑o trec, dacă locuiește aici? Are cheie, are tot. Stă la trei. Am văzut unde oprește liftul. Mai urcă și pe scări, dar și așa mi‑aș da seama, că‑i aud tocurile. Are un mers așa, știi tu, se aude ca la armată. Hotărât.

Stoian deschise caietul și‑i arătă rubrica unde o trecuse pe femeia fără nume.

— Iar tu n‑o vezi p‑asta. Cred că are părinți aici, vine uneori cu o sacoșă cu mâncare sau cu o pungă de la farmacie. Poate stă peste noapte la ei.

Marcu nu se uită la însemnarea din caiet. Dădu din cap, spuse că va scrie dacă o s‑o vadă și‑și întoarse atenția la tabla de șah. Stoian se îndreptă încet spre ușă, nu înainte de a mai privi o dată spre scară, îl salută pe Marcu și porni încet pe trotuarul slab iluminat. Se opri sub unul dintre copacii de pe marginea trotuarului, își aprinse o țigară. De acolo privea când la lumina palidă de la etajul trei, când spre singurul loc de parcare gol. Se miră și el că pomenise de femeia fără nume. Ar fi vrut să‑i zică lui Marcu că femeia avea părul negru și ochii verzi și cel mai plăcut parfum pe care‑l simțise vreodată și că nu‑i auzea niciodată pașii în timp ce urca scările. Preferase totuşi să‑l mintă cu punga de la farmacie și sacoșa cu mâncare.


Iulian Popa s-a născut la Brăila, pe 3 august 1972. A urmat cursurile Facultății de Fizică a Universității București. Ulterior, a terminat un doctorat în fizică la Universitatea din Stuttgart. A publicat mai multe articole și lucrări de specialitate pe parcursul stagiilor de cercetare din Germania și Statele Unite.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here