Volumul Ramonei Micu, Poem cu oameni mari și mici, apărut la casa de pariuri literare în 2021, trimite la cele două forțe omenești ce au realizat un echilibru care nu va fi sfărâmat niciodată, în mod special, ne referim la femeie, dar nu la oricare, ci la femeia preistorică. Femeia era, după cum menționează Elie Faure, centrul vieții imediate, preocupată cu creșterea copilului și menținerea familiei ,,în tradiția continuității sociale”. Astfel, volumul are ca temă centrală motherhood-ul. După structură și formă, cartea pare a fi o serie de povești scurte, deci proză, însă după conținut și titlu, sugestiv în acest sens, este mai degrabă un volum de poezie.
Prin temă și formă se apropie foarte mult de poezia Suzănicăi Tănase, pe care am perceput-o tot ca pe o poezie epică. În Poem cu oameni mari și mici regăsim acele instanțe ale comunicării întâlnite în proză: narator, personaje, conflict, de ordin interior și exterior, dar aceste personaje sunt mai mult personaje-măști. Ele se rotesc, gravitează în jurul mamei, asemeni cercului învârtit în jurul coapselor mamei-păpușă, așa cum apare ea pe coperta cărții. Întâlnim în volumul Ramonei Micu scenarii epice dublate de caracterul dramatic, dar și lirism.
Vedem, astfel, acest volum ca pe un text epic poemizat ori vom numi întregul volum poem epic. Fiecare poem epic poartă câte un titlu, care are rolul de a sugera punctul zenit al conținutului. În Gânduri printre rânduri, naratorul personaj ne vorbește, sub forma unei confesiuni, despre diferite tipologii de gânduri ce se perindă în mintea celei care dă suflare, care perpetuează specia, care e înzestrată cu rolul de a oferi continuitate existenței. Gândurile se schimbă în funcție de priorități. Bărbatul, la apariția copilului, primește un loc secundar, iar locul lui este luat de ,,copilul rege” devenit stăpân peste nadirul femeii, adică peste lumea ei interioară, dar și peste cea exterioară: ,,Lumea mea, lumea cea mare, pe care îmi plăcea să o străbat, cu picioarele, cu ochii, cu mintea, cu vorba, a intrat la apă. S-a strâmtat, culorile au intrat unele în altele. E mai mică.”
În aceste poezii epice, nu cu sensul de memorabil, cu toate că au această calitate, fantasticul și realul se împletesc dând unicitate textului. Exact ca într-o clepsidră, realul și fantasticul curg unul în celălalt ajungând unul. În Cândva la un capăt de lume, ,,pereții autobuzului s-au apropiat, mă strâng între ei, mă apasă”, senzația de greutate, de îngustare, de apăsare a exteriorului reprezintă, așadar, situația interioară. Naratorul personaj primește vestea morții tatălui, ,,și eu am devenit brusc copilul nimănui”, de aici senzația claustrofobică.
Am privit această libertate a autoarei de a îmbina elemente specifice narațiunii cu elemente lirice ca pe un demers postmodernist. Utilizarea formei specifice textului epic, oferită de prezența naratorului subiectiv, de întâmplările narate, de descrieri, de personaje ce întruchipează ,,oameni mici” și ,,oameni mari” într-un conținut mai degrabă poetic, dat de prezența tropilor – comparații ,,toamna se așterne ca un strănut”, metafore, enumerații – și muzicalitatea dată de ritm, de felul în care au fost secționate propozițiile, reprezintă punctul forte al cărții.
Ludicul are un loc special în lumea poeziei epice a Ramonei Micu. Interjecțiile și onomatopeele oferă textului nuanțe de infantilitate, puritate, naivitate și senzație de joc. Parcă autoarea ne-ar spune: V-am spus că e un poem cu oameni mari și mici, am împrumutat de la copii puritatea exprimării, jovialitatea și naturalețea limbajului. În Cândva la capăt de lume, ecoul pașilor este ,,pândit”. Ecoul pașilor fac: ,,Flip un pas, flop încă unul. Flip flop.” Din aceeași categorie face parte și gestul de aruncare a apei în față: ,,zbang” și zgomotele sparte: Poc, buf, trosc! Vizualul este completat de auditiv, se întrec în a stârni senzații. Frunzele din Toamna ,,trosnesc în urechi ca lemnele în foc”.
Un alt aspect care atrage atenția ține de utilizarea verbului abstract, cu semnificația lui cu mult mai largă pe lângă acțiunea pe care o denumește: ,,Ajungem la cimitir, ne desfășurăm pe alei, printre morminte, spre groapa ta.” Autoarea nu utilizează: stăm, oprim, staționăm, ocupăm, aflăm ori găsim, ci folosește ,,ne desfășurăm”. M-am întrebat de ce? Apoi mi-am amintit de verbul abstract utilizat de Sadoveanu în Hanu Ancuței, era același verb, utilizat cu înțeles diferit. Dacă în Hanu Ancuței, Comisul Ioniță se ,,desfășoară în picioare” asta este pentru că autorul vrea să ofere un relief ironic-eroic expresiei sale, însă la Ramona Micu este utilizat pentru a oferi un relief dramatic, iar acest ,,ne desfășurăm” are sensul de împrăștiere, risipire, spulberare. De ce? Pentru că moartea figurii paterne trezește în naratorul personaj senzația de pierdere, un fel de disfaciolare, acțiunea opusă înfășurării. Fașa în care un copil (indiferent de vârstă) se află atât cât părinții există, sunt în viață, dispare la moartea acestora. Putem asemăna fașa protectoare a iubirii necondiționate a părinților cu lichidul amniotic ce protejează puiul în burta mamei.
În concluzie, am să închei cu un gând pe care R. Kipling l-a enunțat: ,,Dumnezeu nu putea fi oriunde, așa că a creat mamele”, de aceea cartea Ramonei Micu este un instantaneu, o fotografie ce surprinde clipa unei familii așa cum se arată ea cu adevărat, așa cum apare ea în viziunea inedită a scriitoarei, formată din cuvinte potrivite oamenilor mari și mici.
Ramona Micu, „Poem cu oameni mari și mici”, casa de pariuri literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 160
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu