Trilogia lui Teofil, Polirom, 2024, asamblând cele trei romane anterioare cu acelaşi personaj nu în ordinea apariţiei lor, implică o lectură orientată spre evidenţierea traseului de iniţiere în Tot a scindatului Teofil-Câinele de lemn. Cosmin Perţa răscoleşte stabilitatea de receptare, dând astfel posibilitatea unor finaluri multiple, chiar dacă accentul pare a fi pus la capăt. Şi este unul revelator, dar nici celelalte nu sunt mai prejos.
Incipitul compunerii actuale („Când capul desprins al bunicului s-a rostogolit pe pământ, zeci de vrăbiuțe care își făceau baia de praf s-au împrăștiat speriate care-ncotro. Era totuşi destul de cald pentru începutul lui mai”), stă în ecoul ştiut din Bulgakov, dar cu o personalizare măiastră a decapitării ca act social, psihologic, mnemotehnic, ba chiar şi în rupturile continui de registre şi niveluri scripturale, de timpuri şi locuri fiinţate sub puterea acestor dislocări umane, geografice, temporale, etc. Toate sunt conduse cu o coerenţă de fundal, în ciuda distopiei sau utopiei, actualităţilor de strâmbă tortură ale tranziţiei familiare, Bucureştiul din timpul recent nouă, ca şi cel dinainte. Fragmentele de memorie se aşează peste cele viitoare sau actuale pe bucăţi bine asamblate, în ciuda tehnicii de ruptură narativă, memorialistică, halucinatorie, fantast(ic)ă, realistă, simbolică, nudă, distopică, absurdă, magică, onirică, mistică, psalmică uneori, în fine una a alterităţii, multiplului cu care luptă personajul preumblării în sine şi în afară pentru a-şi găsi, în cele din urmă, identitatea, fiinţa întregită din sacru şi profan totodată.
Nici locurile nu sunt etalate într-un singur registru întrucât satul copilăriei stă în oglinda aproape deformatoare cu oraşul, un Cluj, Constanţa sau Vama Veche cu acea mişcare de adâncime (pe filiera clasicilor ruşi, dar şi a unui Vodolazkin) a călătorului, aflat nu doar în spaţiu, ci şi în timpuri diferite. Kafkiana Instituţie îşi găseşte seamăn, simbolic, în alt „castel”, mai lugubru, cu tuşe din Tarkovski. Şantierul, cum şi femeia Matrioşka, întreagă sau pe jumătate, pare o Frieda postumană. Câinele de lemn, paznicul angelic al lui Teofil, aminteşte unul dintre Karamazovi, iar Subpământa pare una explicit urmuziană în text, dar amplă în înţelesurile ei de Utopie, demnă de un Kadare oniric. Bucureştiul din anii domniei lui Carol I îşi află corespondentul, luat în răspăr, în anii noştri postrevoluţionari, cei extraşi de esenţe, aşa că tehnica contrastului, cât şi a similitudinii, este multiplă.
Trilogia… este alcătuită din trei microromane, şi autonome şi sudate, prin/din bucăţi suprapuse, tăiate, unite, răsucite, adnotate, fie şi livresc, corespondente, aluzive sau cu momente rătăcitoare, stagnante, cu evadări şi reveniri, cu închideri şi dezlegări, până şi temporale, nu doar spaţiale sau mnemotehnice şi onirice, toate fireşti labirintului cel uman pe acest traseu purificator. Psalmii, atât de statuari în lirică (menţionez vizibilitatea lor de nucleu litanic în antologia de la Cartier), se poziţionează în magma narativă ca un glissando, o rugăciune cu lirism peste şoptire sau strigăt, jale sau fericire mutantă. Obligativitatea ei este magistral desfăşurată în spaţiul Instituţiei, unde dictatura libertăţii, i-aş spune, devine letală, ca şi fericirea din penitenciar, şi el înăuntrul Şantierului. Astfel, se fixează diferite tipuri de locuri dictatoriale în acest compus amplu al lui Cosmin Perţa. Mântuirea, ieşirea din nonsens ori din mecanism ne/non/postuman, e mereu vizată în continua ratare. Identitatea îşi multiplică, bolnav, alter-ii, ipostazele, avatarii, spaţiile, timpurile, visele, halucinaţiile, trăirile erotice, ne/consumate, etc. Multiplul e greu de adunat într-Unu, doar rugăciunea şi suferinţa ori scrisul ca formă de luptă antiinstituţională devin calea. În primul rând romanul de faţă este pus în abis prin cel al notelor, chiar al scriiturii dezvăluitoare din Instituţie, cum „scriitura” romancierului mediocru din alt spectacol temporal este răspunsul dedublării, alterităţii, împotmolirii existenţiale, fundăturilor sociale, etc. Abia în finalul trilogiei refuzul scindării va asigura ieşirea din profan, în mod multiplu, de fapt revelaţia.
Cosmin Perţa îşi începe trilogia cu romanul În urmă nu mai e nimic din 2015, continuă cu Arşiţa din 2019 şi, la capăt, îl plasează pe Teofil şi câinele de lemn din 2012. Primul, cu adevărat un bildungsroman, marchează crizele din copilărie şi adolescenţă, problemele lui Teofil, cele personale, familiale, şcolare, de adaptare socială, apoi plecarea de acasă, scindarea. Pare că fata dracului este lumescul cârcotaş, lucid, cenzor al gândului şi faptei, halucinaţiei şi visării, rugăciunii şi revoltei, în fine traseului existenţial şi mistic al lui Teofil. Purtat, şi după primul episod mănăstiresc, în mediul citadin, tânărul ajunge dincolo de satul său un înstrăinat, cu experienţe ciudate la nivel personal, dar şi cu problemele unei adaptări şi închideri forţate într-o societate de tortură, dictatorială, unde şi libertatea şi liberul arbitru sunt înţelese pe dos, anulând identitatea omului, societăţii benefic orânduite, în fond mântuirii.
Paginile în care este descrisă Instituţia sunt de excepţie, cu tot aerul care vine dinspre Kafka sau alte „palate”, ca cel al viselor lui Kadare, etc. De remarcat tehnica narativă a rupturilor încă de la început. Bucăţile se taie şi se adiţionează, se anulează sau chiar amplifică rătăcirile, şi memorialistice, dar conduc la un drum iniţiatic, cu existenţa şi răspândirea multiplului, Celuilalt.
Toate bucăţile textuale sunt ţinute într-un amalgam de registre strunite, dar ameţitoare ca şi experienţa fostului novice într-ale mănăstirii, ucenicul Părintelui Sofronie, cu care şi Fata dracului recunoaşte că nu mai poate lupta fiindcă deţine răspunsul a toate. De fapt, cheia revelaţiei se află în locul căutat de regele prins în povestea sa ca Teofil în Şantierul uman, totdeauna îngrădit de vina tragică, cu cât îl lărgeşti şi crezi că evadezi. Teofil va afla abia la capătul periplului singura formulă de salvare, regăsire a identităţii, în chiar locul cel mai vulnerabil, închisoarea plânsului şi iertării, situată, nu întâmplător, în ultima locaţie, după ce omul trece printr-un Purgatoriu, arşiţa punitivă din volumul cu acelaşi nume. Până şi Subpământa e doar mirajul, utopia de proiecţie a omului neputincios în faţa apocalipticului. Doctorul Wolkonsky înţelege logica asta, chiar şi pe cea a căinţei, dar deviază, alături de o Frieda mai senzuală, în băutură şi supliciu memorialistic, în blasfemie şi închidere în sine.
De remarcat că fiecare roman are finalul său, care ar putea să fie, însă, şi cel al trilogiei. Fiecare îşi conţine, prin suprapuneri, ca într-o dicţie gâtuită, o realitate simbolică, de la Instituţia sufocantă, ghilotină socială proiectată ca într-un film suprarealist după un text avangardist sau absurd, la ceaţa cu atmosferă de Cortazar, la sanatoriul de „şotron” al aceluiaşi (fără a face din ecourile de lectură o dominantă sau o scădere a scriiturii, ele aparţin cititorului), la Şantierul înconjurat de sârmă ghimpată. Asemenea loc, cu mocirla care absoarbe omul şi speranţa, cu închisoarea unde supliciul e una cu bucuria, şi aceasta e o formă de tortură. Unirea sufletului cu trupul are loc, însă, nu într-o singură dimensiune, ci în mai multe, aşa încât vulnerabilitatea lui Teofil, aflat în comă la spital, unul de alienaţi, dar cu proiectile spre realitatea crudă a morţii, împacă demonul cu îngerul. Chiar Fata dracului atinge o ipostază mai puţin demonică, distanţată fiind de tatăl satanic. Personajele sanatoriului sunt simbolice şi au nume, de fapt porecle potrivite funcţiei lor în scenariul nebuniei şi revelaţiei totodată, echivocul nefiind niciodată eliminat.
Există şi scriitorul mediocru ori insul aflat în comă, criză de individualitate, sănătate mintală, rostul trăirii închise, dar cu posibilitatea unei evadări halucinante, din ospiciu, de pildă, urmată de înglobarea în Şantier. Doar că următoarea etapă e una a suferinţei, în puşcăria din pădurea Şantierului una cu Instituţia, unde s-a instalat iadul scrâşnirii şi urletului lugubru, stins şi aţâţat totodată de regăsirea morţilor neîmpăcaţi şi încă neiertaţi. Umanul malformat e paznicul personal al „drumeţului”. Paznicul tartore e un personaj memorabil al locului unde fiinţează absurdul şi amestecul binelui cu răul, suferinţei cu bucuria supremă, toate în confuzie şi sadism. Din iad, moartea pare singura ieşire, de fapt o împăcare a toate. Reîntregirea lui Teofil cu îngerul, Câinele de lemn, întoarcerea în matricea Şantierului, unde se purifică prin suferinţa dusă peste limite şi prin rugăciune şi urlet stins, duce finalul într-un plan simbolic, cel al revelaţiei şi mântuirii posibile. Unităţii.
Aşa evadarea de sub tirania vremurilor, o înlănţuire nouă a romanelor, înglobate ca revoltă la vreun final permane(n)tizat, perspectiva altfel asupra traseului existenţial, memorialistic, oniric, fantast/ic, pur halucinatoriu sau mistic al unui personaj scindat, o tehnică mozaic şi fragmentată a acestei trilogii, fac să stea în contiguitate sau în răspăr registre literare diferite. Scriitura dublează excelent periplul uman prin fragmentare şi sincronizări, ba şi rupturi provocatoare de timpuri, locuri, evenimente, sensuri ori verosimilitate.
Planează asupra a toate o ambiguitate care salvează întreaga desfăşurare de bucăţi ale revelaţiei, cu alienările de traseu ale personajului, dar şi împotrivirii la tortură, la vremuri şi societăţi, la locuri fără libertate şi fără ieşire, la alte multe fiinţări, oscilând între sens şi nonsens, coerent-incoerent. Şi finalul e agăţat subtil tot într-un echivoc al realului-irealului, aşa cum textura a dus în spate un om dual, Teofil trecut prin patimi familiale traumatice, prin mănăstire, Şantier, Instituţie, ospiciu, forme de labirint în care abia suferinţa dualităţilor conduce şi, în cele din urmă, uneşte alter-ii în trupul şi sufletul angelizat, Teofil şi îngerul său Câinele de lemn, cu mântuirea purtată la cer. Adevărat, în magma stilistică, dacă psalmii sau blestemul doctorului prieten stau în zona litaniei, replicile acide ale Fetei dracului, un Sancho mai ironic, mai cunoscător într-ale vieţii de toate zilele, şi nopţile, au un tăiş puternic, realist de fiecare dată, în ciuda pervertirii fetei la umanizare.
Cosmin Perţa seduce prin varietatea de registre, de viziuni, prin satira bine punctată a moravurilor comune oricăror vremuri, oricărui trăitor, mai ales cel alienat şi suferind din cauza asta. Ospiciul stă în cumpănă cu perioada copilăriei, pustnicia cu perioada lui Teofil căsătorit, Instituţia cu Şantierul sau spitalul sunt din acelaşi amestec, binele şi răul ajung în alăturare şi luptă continuu. La fel, Fata dracului versus Sofronie, Câinele de lemn versus vreun personaj mitizat şi demitizat totodată din ospiciul care se lărgeşte oricât ai evada, la fel ca Şantierul, ca orice labirint din care ieşirea e una de înghiţire-moarte. O menţionez pe cea din gâtul Instituţiei, de fapt de macerare (birocraţia de aici nu este nesemnificativă). Lumile lui Teofil sunt fără posibilităţi de evadare-mântuire, iar o ieşire din labirint este gestul situat în faţa morţii, gest vertical, aş zice iniţiatic.
Există în trilogie o latură de adâncime, abisalitate umană, care a situat autorul în linia estică a literaturilor, dar aflăm destul realism magic (pasajele Şantierului, de pildă) sau absurd. Instituţia, de exemplu, îşi conţine destule apucături aberante la nivel uman, spaţial sau birocratic, chiar organizatoric, cu notele informative şi existenţa şefilor peste şefi, cu fantoma directorului dumnezeu, autorizat şi de mesagerul lui aproape kafkian, planând fără sau dincolo de mesaj/sens peste labirint. Dar să nu-l ţinem pe autor ancorat în legături stricte de… direcţie. Cosmin Perţa reuşeşte un aliaj al absurdului, psihologiei abisale, meditaţiei-psalm, satirei cotidiene, realismului, adesea şi magic, fantasticului, etc., iar diversitatea sa de registre indică un autor matur, de clară distincţie, acum la un bilanţ de scriitură. Că în 2023 scrie un microroman, Ca sa nu se aleagă praful de toate (Polirom), e semnul unei demonstraţii de registru unic, realismul, dar şi de despărţire, probabil, de mozaicul Trilogiei… Chiar unul dintre personajele secundare de aici e distribuit în postura principală (Samson) în 2023.
Sigur că spectaculosul se infiltrează în scriitura aceasta din bucăţi: povestea morţii bunicului, cea a bunicii cu o treime de creier, obsesia, infantilă, a intimităţii feminine, păţaniile din căminul studenţesc sau de la anticariat, ridicarea la tavan sau plutirea şi dispariţia mesagerului, modul în care foloseşte însuşi Teofil, în alt timp, un eveniment regal, ieşirea lui Carol şi reacţia celor prezenţi, pentru cererea în căsătorie. Dăm de situarea la subsolul casei doctorului Wolkonsky de locul adevăratei Utopii, Subpământa, aflăm de obsesia lui Pavel de a închide uşi în sanatoriu, de situarea lui Teofil în funcţia de director al Instituţiei fără să o ştie, etc.
Sigur că referinţele livreşti asigură un aer de postmodernitate firească scriiturii lui Cosmin Perţa, dar atracţii mari pentru cititori există peste tot. Replicile Fetei dracului la naivităţile lui Teofil sau la modul de înţelegere a momentelor, învăţăturilor (chiar şi din partea lui Sofronie) sunt de un umor şi o tăietură profan-acidă uluitoare, multe personaje devin compuşi destul de alambicaţi, câteva parazitând între uman şi bestiar (a se vedea paznicul din puşcăria Şantierului). Sigur că peisajele şi morţii care defilează ca vii sau reînviaţi sau doar visaţi, dialogurile suprafireşti ori doar absurde au nevoia ultimativă de apropiere a cititorului, satisfacere a funcţiei fatice a limbajului bine mânuită, sigur că dialogul medicului din ospiciu cu Câinele de lemn merită citat în întregime, că psalmii, la fel. Sigur că grotescul şi farsa tragică, instalate în acelaşi ospiciu, ar cere detalieri, că momentele din Instituţie şi cele aşa-zis erotice, notele şi morţile de după banchete, sunt degustări de la prima lectură şi tot aşa.
De aceea, zic, să se citească sau recitească această compoziţie cu mai multe finaluri, şi unul nou, dat de poziţionarea volumelor. Citiţi şi apariţia, şi tortura adusă comunităţii de ceaţa mov, citiţi cu cheie semantică şi comportamentul bufniţelor clarvăzătoare, arşiţa în manifestările ei letale, care ar putea fi, şi a fost până la această trilogie sumativă, un final. Reîntregirea din alter-i este explicită; „corpul era una cu sufletul” chiar şi aici. Totuşi, în trilogie, devine memorabil refuzul Câinelui de lemn de a face pact cu diavolul, iar scindarea, propusă de diavol drept condiţie pentru reuşitele lumeşti, aşează traseul lui Teofil pe o cale de accedere, luminare. Condiţia pactului este adresată anume dublu/lui, dracul ştie cum şi cui să comunice: „Tu, Câine de lemn, o vei reîntâlni pe Matrioşka (cea cu statut ambiguu de fiică-iubită, n. m.), pierzând-ţi firea îngerească, iar tu, Teofil, îţi vei îndeplini visul pe lumea aceasta abandonând speranţa unei lumi de apoi”. Refuzul acestei înţelegeri înseamnă refacerea identităţii, în cele din urmă mântuirea.
În ciuda tehnicii de ruptură textuală, de registre diversificate, coerenţa traseului revelat este evidentă, iar o altă coeziune se instalează odată cu publicarea celor trei volume într-unul singur dar, mai ales, în altă ordine de sens.
Cosmin Perţa, „Trilogia lui Teofil”, Editura Polirom, anul publicării: 2024, nr. pagini: 320
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Marek Piwnicki / Unsplash
scrie un comentariu