Două dimensiuni se regăsesc în recentul volum de poezie, semnat de către Hristina Doroftei, Explozii controlate: prima este cea a unui imaginar al traumei, unde visul interferează cu realul și unde se resimte filonul crepuscular-expresionist al unui spirit ascuțit de observație și de mărturisire; cea de-a doua este intens racordată la realitatea din jur, unde predomină tabloul sumbru al războiului de lângă noi.
Atașamentul poetei față de acest univers complex ne dezvăluie, întocmai ca în tabloul lui Rembrandt, Lecția de anatomie a doctorului Tulp, o anatomie a fondului traumatic, cel care transpare, în poezia aceasta, în mod introspectiv și problematizant, sub diferite fațete – de la cea socială, intimă, insolită, până la cea a unei candori juvenile: „să închid ochii/ pentru puțin timp/ alunecând în lumea bună și cuminte a unui vis plin cu lapte” sau cea a unei corporalități străbătute de ritmuri convulsive, compulsive: „îmi urlă gândurile în urechi/ închid ochii și mă trezesc pășind în continuare/ linie dreaptă inutilă” și, nu de puține ori, întreținând fiorul unei tandreți de-o seninătate sau serenitate eliberatoare.
Cadre existențiale, surprinse cu o acuitate cinematic-spasmatică, proiectează, pe de o parte, realitatea ultimului an, cel al războiului, solidaritatea față de cei care și-au găsit refugiu în părțile noastre, portrete îndurerate, amplificate pe fondul unei imaginații febrile, de-a dreptul întunecate. Pe de altă parte, reversul memoriei sociale este o memorie viscerală, care capătă pregnanță pe măsură ce tabloul realității este înnegurat și febricitat de contactul direct cu boala, mai ales cu trupul bolnav. Pe când apropierea de celălalt capătă o tensiune stilistică aparte, fiind învăluită de fluxul continuu de tușe onirice sau cromatice.
Detașarea față de lume generează acele resurse interioare de luciditate și introspecție care au efect depurativ asupra minții devenite spațiul propice al redescoperirii de sine:
„încerc să-mi golesc mintea de tot/ mă întind pe canapea/ ca un melc pe frunza preferată/ aplic respirația de relaxare/ și mă uit în tavan./ în zăpada acestuia se proiectează/ prima noastră întâlnire/ și ultima./ atât.”
Această atitudine își dezvăluie și o altă resursă de sensibilitate, cea a mefienței față de realitatea înconjurătoare, motiv pentru care este aleasă soluția abandonului în universul unei discreții absolute, al cărei desen proiectează invizibilitatea ca stare de fapt:
„când mi se face teamă/ mă transform în ceva mic-mic./ acest ceva se ascunde prin diferite locuri/ cât mai greu de observat”.
Stările poetei, fie ele de entuziasm, de uimire, de tristețe sau de-o disperare discretă sunt abil controlate datorită unui optimism moderat, dar cât se poate de revigorant, care îi oferă senzația că deține și menține controlul în vertijul galopant și intempestiv al existenței concrete: „Îmi doresc să fiu o sursă de energie/ pentru obiectele înconjurătoare/ chiar și pentru oameni/ care-s obiectele altor obiecte mai evoluate” sau „Îmi doresc să fiu o sursă de energie/ pentru postumanii care nu pot funcționa/ fără cafea energizant zahăr și alte substanțe/ pe care și le procură (i)legal./ Îmi place să mă strecor în doza de energizant/ sau în pliculeț/ să fiu acolo pentru a inhala primul/ și pentru a fi cât mai aproape de ochii ce/ în câteva secunde încep să fie relaxați” (POSTUMAN).
Realitatea războiului recent cartografiază, în interiorul fiecăruia, un teritoriu traumatic, ale cărui limite nu se întrevăd încă. Revărsarea de empatie și de milă față de cei oropsiți, nevoiți să își părăsească ținuturile, casele, chiar și familiile, devine pretextul unor însemnări confesive, de-o tulburătoare forță a atașamentului sau a altruismului, dar și a fricii:
„dacă Europa va deveni roșie/ fluturii vor muri înainte de a se naște/ cireșii noștri nu vor mai înflori/ primăvara va deveni toamnă/ formele geometrice nu vor mai exista”.
Apar secvențe parabolice, în care elementele realității plonjează, în mod tensionant, în dimensiunea fantasmatică a visului, chiar și a coșmarescului, în imagini pregnante ale durerii și ale înstrăinării: „în vecinătatea mea s-au mutat/ o mamă și doi copii/ veniți din Starobilsk./ ei nu au cu cine se juca/…azi au decis să facă schimb de suflete./ au luat câte un cuțit/ din acela de tocat carnea/ și au început să scormonească/ unul în pieptul celuilalt/ în căutarea sufletelor./ din dreptul inimilor țâșnea sângele ca petrolul/ pe gura sondei la suprafața pământului/ copiii erau turbați de durere” (DOUĂ SUFLETE).
Dimensiunea parabolică capătă accente joculare, insolit-absurde, manifestând o ușoară tentă gogoliană, și, în mod cert, amplificând, în ritmul franc al relatării, dramatismul atmosferei de război care răzbate până la noi:
„din Ucraina a venit un sunet speriat./ s-a ascuns lângă roata mașinii mele./ …sunetul speriat parcă nu mai era așa de speriat./ a crescut și în dimensiune./ devenise un bulgăre de sunet cât un tanc rusesc./ s-a apropiat de buzele mele./ mi le-a deschis cu forță și s-a îndesat în gura mea./ nu prea încăpea din cauza dinților./ i-a împins afară cu o lovitură de picior de sunet./ în urma lor a pornit un fluviu de sânge…/ sângele mi-a înghețat/ și clădirile de pe stradă s-au culcat la pământ/ într-o baltă de moloz”.
În anumite locuri răzbate o dimensiune expresionistă, irizată de tresăriri elegiace, care conferă relief pictural unor portrete sau realități depozitare ale unor fragilități corporale sau spirituale. Apropierea de celălalt semnifică, înainte de toate, un prilej sărbătoresc, întărind dorința de stabilitate și de securitate afectivă: „îi observam privirea/ umbrită de gânduri și curiozitate./ pe fața de lună tristă/ ascunsă sub părul ca mătasea de porumb/ se întrezăreau două migdale gri-albăstrui/ protejate de gene înmuiate în cerneală neagră” sau „în casă era atât de frig încât se fisurau oasele/ ascunse sub sacul de piele devenit casant./ eu m-am făcut foarte mică/ aproape cât un degetar/ și am pășit printr-o crăpătură/ până în dreptul sternului său./ am așteptat ceva vreme/ apoi am observat o fisură discretă/ prin care am trecut dincolo de stern/ până am ajuns lângă inima lui/ care pulsa foarte tare”.
Ultima parte a volumului, Cedare, este formată din câteva poeme care dezvăluie experiența bolii și a manifestării acesteia la granița dintre luciditate și agonie, dintre imobilitate corporală și refulări ale vitalității de altădată în trupul marcat de durere. Fiecare poem propune, la nivelul discursului adresat celui afectat, un nou episod tensionat dintr-un serial al așteptării și al neprevăzutului în funcție de amploarea sau mișcările seismice ale bolii care lasă destule fisuri în psihicul și constituția celui în cauză. Semnele somatice sunt redate într-un discurs accelerat, nervos, telegrafic, care măsoară amplitudinea maladivă a spațiului spitalicesc, devenit o proiecție procustiană a neputinței și a durerii care mutilează trupul suferind:
„Patul te înghite/ pari mică în burta-i ca o gaură neagră/ ești fără putere/ fără apărare/ fără chef/ te doare lumina din vocile noastre./ Creierul respiră sacadat/ sub pielea întinsă și pistruiată de ace”.
Nu poate fi vorba de înstrăinare sau de vreo urmă de retractilitate în această poezie care respiră prin toți porii unui angajament explorativ și empatic al poetei în miezul și, niciodată la periferiile, întâmplărilor, experiențelor de (re)cunoaștere a celuilalt sau a propriului corp.
Hristina Doroftei, Explozii controlate, Tracus Arte, anul publicării: 2023, nr. pagini: 88
Fotografie reprezentativă: Mourad Saadi / Unsplash (crop)
scrie un comentariu