Cum poți scrie poezie în tonurile anului 2021, dar, în același timp, să rămâi un meșteșugar sau un cultivator de yerba mate? În niciun caz un hater plătit să alimenteze cu agresivitate rețelele sociale. Poți folosi un biografism care să nu evite provincia sau ruralul sau poți face ca Alin Ioan, adică să amesteci forme din trecut care nu par, cel puțin la prima vedere, să încapă în aceeași teacă. Dar care este rețeta? Sau poate că nu există nicidecum una.
În volumul apărut la CDPL, fiecărei acțiuni din comunismul târziu sau din post-comunismul anilor ’90 îi corespunde un vector al prezentului sau al viitorului (mai mult sau mai puțin apropiat) imaginat de autorul volumelor cer de rigips, nori de glet (2016), atâta vreme cât știi că poți să te întorci (2018), ambele publicate la frACTalia. De data aceasta, departe, cât se poate de departe (Casa de Pariuri Literare, 2021, cu ilustrații de Arabella Krebs) nu mai întrebuințează niciun fel de artificiu, economia de mijloace poetice fiind o a doua natură pentru poetul originar din Arad.
Alin Ioan simplică modul de transmitere, translatare & decodare al mesajului poetic, mergând practic la sursă, sacrificând pe alocuri tehnica în fața unei abordări straight to your face. Zona tampon, invizibilă, propusă de poet este un element la care ne raportăm cu familiaritate. În cazul de mai jos, lumina telefonului, forma supremă de alienare în accepțiunea pe care ne-ar da-o sociologia în zilele pe care le trăim.
„aproape că m-a doborât un gând,/ n-am nicio pijama/ dacă va fi cazul și mă internez. mă cuibăresc/ la lumina telefonului” (bună-mea și-a pregătit cu ani înainte hainele, p. 45)
Stranger Things – departe, cât se poate de departe
Alin Ioan propune și o zonă (pe care nu am remarcat-o accentuată în primele două cărți) de paranormal poetico-cinematic, în accepțiunea oferită de Hollywood și, mai recent, de rețeaua globală Netflix. Clivajul sau ruptura între poezia arădeanului și lumea digitală de la lumina ecranului se face prin construcția și mai ales deconstrucția poemului din care cităm mai jos. Cea mai la îndemână analogie este (cronologică și vizuală) cu serialul Stranger Things, în regia fraților Matt și Ross Duffer.
„mă fascina o casă care avea tot timpul obloanele trase/ de care lumina mi se părea/ că se apropie cu reținere ca de un trup/ neînsuflețit/ și care avea în curte poate cel mai înalt brad/ din oraș” (când eram copil și mergeam cu maică-mea, p. 9-10)
După ce citești versuri ca cele de mai sus, nu ai cum să nu-ți amintești de piesa celor de la The Clash – Should I Stay Or Should I Go. De altfel, cum îl cunosc pe Alin Ioan, nu cred că aceste acorduri îi sunt străine nici lui. Pasajul citat din cartea apărută la CDPL (Casa de Pariuri Literare) comunică fantastic de bine cu o bucățică decupată din cartea de debut a arădeanului, volum publicat de Editura frACTalia în 2016.
„am văzut ochii mari/ locuiți de suferința animalelor/ aplauze frenetice în jur” (de două ori, p. 27-28)
Cum poate supraviețui poezia și după 2021? După pandemie, după teama de interacțiune care tot crește? Fără a deveni hipertehnologizată sau chiar cod sursă. Răspunsul este unul extrem de previzibil. Vom apela desigur la emoție, iar emoția lui Alin Ioan e când convexă, când concavă. Uneori ține apa, alteori nu.
„m-a ascultat cu o privire maternă/ cuprinsă de o frumusețe amară/ ilicită/ în timp ce lumina artificială/ îi tricota umbra pe perete” (aud cum buricele degetelor grăbite, p. 17-19)
Costumul de poet marginal al lui Alin Ioan nu se va demoda niciodată. Jocul arădeanului nu a atins încă the last level. Drumul e lung, iar călătoria ne duce departe, cât se poate de departe.
erau anii când ieșeam pe balcon să fumez
invocând
copilăria petrecută la ţară
miezul de pâine caldă
şi vorbele ferme de altădată
ale bunicului
care se rostogoleau ca un cartof pe pământ.
mai ţin minte că pe atunci zorile zugrăveau fugar
chipul molcom
al bunicului
în oglindă sâmbăta când îşi înălbea faţa şi înăsprea aerul
cu mirosul puternic de apă de colonie sovietică
iar bunicii îi venea un dor de a găti fasole cu ciolan
şi plăcinta aceea
dumnezeiască cu mere.
plecam apoi să le spun tuturor copiilor de pe uliţa noastră
(străjuită de nuci uriaşi cu umbre ca niște
răsuflări amare)
Alin Ioan, „departe, cât se poate de departe”, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 58, ilustrații de Arabella Krebs
Puteţi cumpăra cartea de la:
Sursa foto reprezentativă: pixabay.com
scrie un comentariu