Concertul – proză scurtă de Marian Ilea

Iudita Zsombori se plimba, agitată, prin cârciumă. Pusese lacătul la intrarea principală. O ultimă privire în oglindă. Rochia lungă, umflată înspre podea, vişinie, cu piept cartonat, coafura sus, asortată cu lănţişorul de aur de care atârna un jad de mărimea oului de bibilică.

Văduva îşi făcu un ultim inventar al obiectelor necesare pentru o seară culturală: pălăriuţa, geanta mică din piele de purcel, sărurile pentru leşin, biletul cu rezervare. Peste douăzeci de minute începea concertul. Taxiuri – ioc. Trăsuri – nu. Aglomeraţie pe strada Malinovski.

Francisc Thury cânta pentru aleşii oraşului.

Crescuseră preţurile la materialele crude. Piaţa suferise o lovitură neaşteptată. Lunile octombrie şi noiembrie erau, de obicei, calme pentru negustorii oraşului şi sigure pentru clienţi. Anul ăsta se întâmplase ceva la Budapesta. La trei zile de la scumpire, apăruseră noile preţuri de achiziţie la lumânări, săpun şi băuturi alcoolice. Scăzură vânzările. Iudita Zsombori îşi scutură capul. Alungase o umbră de necaz. Domnul Mladeiovski Vergil, fostul gropar al oraşului, îi spusese că e posibilă o nouă ridicare a preţurilor la materialele crude, ceea ce ar face necesară o altă scumpire a preţurilor la lumânări, săpun şi băuturi alcoolice. „Dacă merge tot aşa, ne scufundăm cu toţii”, spusese fostul gropar Mladeiovski. „Eu cu ale mele mai funcționez, dar trebuie să umblu la preţuri”, completase domnul fost gropar Mladeiovski.

Se încheia un an rău pentru comerţul oraşului, trebuia sărbătorit cu tristeţe, dacă priveai înapoi vedeai un lung şir de ani răi care-l precedaseră. Ani de muncă şi luptă pentru văduva tâmplarului. Împărtăşise, cu negustorii oraşului, momente grele şi vremuri triste. Iudita Zsombori se oţelise, supravieţuise loviturilor scumpetei, se aşezase statornic între afacerile orăşeneşti. Toţi erau convinşi că la primejdie se puteau sprijini pe umărul cârciumăresei.

Iudita Zsombori ar fi dorit să-şi încredinţeze onoarea fostului gropar Mladeiovski, să poată munci fără preget, pentru a păstra, neatins, ceea ce câştigase, până atunci, cu râvnă şi mândrie femeiască. Ar fi dorit să-şi ofere călduroasa ei inimă domnului fost gropar, cu care să aibă doar ani spornici.

Fostul gropar Vergil Mladeiovski devenise domnul Vergil după ce se asociase cu un fost verker, Leon Gavrilaş. Cei doi deschiseseră, pe bulevardul Regele Ferdinand, o prăvălie de înmormântare. Ofereau toate cele trebuincioase: giulgiuri din cele mai fine, pânze pentru ochi, perini, fâşii pentru ciorapi, lumini şi cununi, sicrie şi cruci de metal şi coşciuge de lemn foarte tari, cu imitaţii de metal.

„Vergil und Leon – firmă de înmormântare”. Aveau şi car mortuar propriu.

Iudita Zsombori îl urmărise, de câteva ori, în exerciţiul funcţiunii. Păşea calm, hotărât, ştia ce are de făcut, prospera pe hoitul suferinţei cetăţenilor oraşului.

„Vergil Mladeiovski ar fi bun de primar, domnule Lutz Korodi”, spusese într-o seară doamna Iudita Korodi.

„Şi dumneata ai fi bună de Maria Terezia, doamnă Iudit”, îi răspunsese Lutz Korodi.

„Pot să-ţi umezească subţiorile când un fost gropar îţi flutură două bilete la concert? Poate să-ţi transpire nasul când vezi că au şi rezervare? Sigur că da”, îşi spunea doamna Iudita Zsombori, plimbându-se pe strada Malinovski, la braţ cu un adevărat comersant.

„Poţi, în aceste condiţiuni, nou create, să-i serveşti o lecţie severă unui nesimţitor la gingăşia femeiască, precum Lutz Korodi? Sigur că poţi”, îşi spunea văduva Zsombori.

„Să-l văd la faţă, să-l privesc în ochi, să-i văd mutra hâdă şi nasul ascuţit. Sunt în rândul doi. Oho-ho, sunt în rââândul doi. Lutz Korodi, ai să capeţi ceea ce meriţi de multă vreme. O să vezi cum ştie plăti Iudit Zsombori datoriile”, îşi spuse femeia, apropiindu-se de intrarea principală a Hotelului Coroana.

Pieptul umflat de mândrie lovea cartoanele rochiei. Degetele butucănoase, atacate de săpun, strângeau cu putere braţul fostului gropar.

„Vai, vai, se asortează braţul cu rochia dumitale, doamnă”, îi spuse domnul Vergil Mladeiovski doamnei Zsombori.

„Poftim, drăguţule”, răspunse aceasta, neatentă. „Ai zis, oare, ceva?”

„Vai, vai, n-am spus nimica, doamnnă Zsombori”, spuse domnul Mladeiovski răsuflând uşurat. Ajunseseră. Putea să-şi smulgă braţul din menghină.

„Poţi să-mi spui Iudita, Vergil. De-acuma încolo suntem împreună.”

Amărâtul de achizitor de păr femeiesc ar fi putut să-i spună că are de gând să-şi schimbe obiceiurile. N-ar fi fost necaz. Se putea muta la cârciuma lui Gregor. Iudita Zsombori nu accepta dragoste cu sila. Nu era de demnitatea unei văduve trecute prin atâtea încercări. De fapt, amărâtul de Lutz Korodi era un simplu achizitor care trăia pe spinarea celor o sută şi douăzeci şi patru de centimetri pătraţi de piele femeiască, pe care creşteau o sută douăzeci şi şapte de mii nouă sute douăzeci şi patru de fire de păr. Cu o astfel de îndeletnicire, nu putea fi un umăr solid, de care să te razemi la greu. Să ajungi din patul unui tâmplar pe salteaua unui achizitor, i se părea un lucru rușinos. De fapt, Iudita Zsombori voise de mult să-i spună: „Lutz Korodi, s-a terminat treaba. Vezi-ţi de drum”.

Becurile ardeau pe strada Malinovski. Vitrinele de expunere ale negustorilor erau burduşite cu produse. La intrarea principală a Hotelului Coroana era mare agitaţie. Veniseră domnii consilieri orăşeneşti împreună cu consoartele. Matiaskovski, Trif, Benea şi Nistor coborau din trăsuri. Îşi ajutau nevestele. Să nu alunece pe scările înguste. Priveau în jur. Cetăţenii oraşului aveau să înveţe. Consilierii orăşeneşti dădeau un strălucit exemplu de comportament.

Din holul hotelului intrai în sala mare, de-acolo, printre mese, spre dreapta, era sala de spectacol.

O mică tribună, în faţă. Scaune albe. Tapiţate. Douăsprezece rânduri. Câte douăsprezece locuri rezervate, pe fiecare rând.

Lutz Korodi în spate. Iudita Zsombori pe rândul doi, scaunele şapte şi opt.

Iudita Zsombori se va uita exact două secunde în ochii lui Lutz Korodi. Acela îşi va feri privirea şi îşi va pleca nasul dăltos înspre parchetul sălii de spectacol. În acel scurt timp, Iudita Zsombori îl va asigura de întregul ei dispreţ. Chiar mâine dimineaţă va face transformări în interiorul cârciumii. Va desfiinţa masa achizitorului, o va arunca în râu. Ducă-se! Va spăla cu sodă caustică locul. Din Lutz Korodi nu va mai rămâne nici amintirea.

În rândul doi se aşezară, din timp, tutungiul Dumitru Hidegkuti cu nevasta, tipograful Frankovits cu măcelarul Balko, brutarul Petki cu amica sa, pianista Comşa, Widder farmacistul, cu fiica lui, studenta de la Artele frumoase din München. Mai veniseră, chiar la margine, şi vânzătorul de ouă de colibri, ţânţari şi furnici, Meisner Viorel Sigismund, cu nevastă-sa, Venera.

Se mişcau scaunele, se trânteau uşile, se porniseră şuşotelile.

Francisc Thury, tânăr şi palid, îmbrăcat în prăvălia de frak şi clak de pe Vaci-utca, apăru pe mica tribună, cu vioara sub braţ.

Aplauze.

Francisc Thury privi sever spre cetăţenii de frunte ai oraşului. Îşi plecă bărbia spre piept.

„Ochii aceştia şi uitătura lor”, îşi spuse Iudita Zsombori, „trebuie învăţaţi şi folosiţi pe spinarea lui Lutz Korodi – trădătorul”.

Ticălosul venise, văzuse şi ştersese putina. N-avusese curajul să înfrunte cumplitul adevăr. Iudita Zsombori îl înlocuise. Cu un cetăţean deosebit. În rândul unsprezece rămăseseră două scaune libere.

Francisc Thury era uimit. I se spusese că locurile la concert se reţinuseră cu două săptămâni înainte. În totali­tate.

Francisc Thury făcu un semn nervos cu arcuşul. Linişte.

„Să nu aud musca”, zisese marele violonist.

„Cu un astfel de bărbat aş sta două săptămâni la Telciu, chiar dacă aş pierde tot”, se gândi domnişoara Monica Widder. Un artist puternic precum Francisc Thury nu văzuse fetiţa farmacistului în toată Academia de Arte Frumoase din München. Doar piperniciţi, strâmbi şi deformaţi.

Doamnele se porniseră pe oftaturi adânci. Mâna domnului Francisc Thury lucra în folosul oraşului.

„Zi, măi Lae, din vioară”, şoptise supărat domnul Vergil Mladeiovski. Nu înţelegea nimic din muzica amărâtului din faţa cetăţenilor. Acela piţiga coardele, chinuia arcuşul şi nu ieşea mare lucru. De când intrase în rândul negustorilor cu stare, fostul gropar tânjea după plăcerile din vremurile vechi. Cârciuma lui Gregor şi muzica lăutarului Lae Ladislau n-aveau asemănare.

Sunetele viorii umpleau sala de spectacole a Hotelului Coroana. Succesul era garantat. Serata dansantă, oferită de personalul hotelului şi inclusă în preţul biletelor cu rezervare, avea să fie de pomină.

Iudita Zsombori era pătrunsă de o adâncă recunoştinţă faţă de domnul Mladeiovski.

„Îţi voi oferi masa de la fereastra cârciumii, domnule. O meriţi! Chiar de mâine seară.”

„Pssttt!” se auziseră somaţiile revoltate ale domnului farmacist Widder. „Să nu se audă zumzete.”

Programul muzical era alcătuit din operele marilor virtuozi ai vioarei: Paganini, Kreisler, Wirniawszky şi concertul opus 35 de Ceaikovsky şi rondo capricioso de Saint Saëns.

Iudita Zsombori închidea ochii. Asculta muzica. Se lăsa purtată de farmecul ei. Îşi închipuia că a câştigat la marea loterie. O anunţau că i-a sosit milionul de coroane. Se îmbogăţise. Primea scrisori cu cereri în căsătorie, din toată Europa. Cofetari, frizeri, coafori, subofiţeri, măcelari şi brutari, achizitori de produse vii şi moarte. Nu le răspundea. Soseau şi mai multe. Degeaba. Le strângea. Le sorta şi le publica într-o broşurică. Pe cheltuiala ei. Să facă de pomină tot neamul bărbătesc.

Iudita Zsombori deschidea ochii. „Unde sunt?” se întreba. „A, la concert”, îşi răspundea. „Mare virtuoz, Paganini ăsta”, concluziona. „Muzica lui m-a purtat într-o lume plină de farmec.”

„Dacă mi-ar permite marele artist să-l îmbrac în prăvălia mea”, îşi spunea Jancovici Pogan, „s-ar vedea diferenţa la eleganţă şi combinaţia culorilor”.

Toţi spectatorii aplaudau. Fiecare ar fi dorit să-i ofere câte ceva domnului violonist Francisc Thury. Doar proprietarul prăvăliei de înmormântări simţea o bucurie nemăsurată, fără legătură cu emoţia artistică a momentului.

„Bine că s-a terminat”, îşi spunea Vergil Mladeiovski. „Să vedem ce urmează.”

„Ah, dragă Petki”, spusese domnişoara Margareta Comşa – pianista, „câtă precizie, cât talent, ai auzit pasagiile în octavă, claritate fără cusur, repeziciune şi siguranţă. Cum ţinea arcuşul, Petki, cum trasa el cu linii exacte şi precise. Dar flageotele. Ce zici, Petki! Duble şi artificiale, terţi şi sextete armonice, sextete şi terţi armonici. Îţi mulţumesc, Petki! Că m-ai făcut să-l cunosc pe domnul acesta. Pe Thury, Petki! De un astfel de artist te îndrăgosteşti de cum pune mâna, de cum mângâie fiecare coardă!”

Domnul brutar Petki se întristase. Lua paharele de şampanie şi le dădea pe gât. Blestema corzile, arcuşul, degetele ticălosului, operele virtuozului Paganini şi, în general, întreaga seară şi toţi comesenii.

„E un om periculos, Eta”, spusese brutarul Petki, „a stat la Telciu cu una de pe aici, trei săptămâni. Şi gata. A lăsat-o baltă”.

Brutarul Petki s-ar fi scărpinat în nas. Ar fi smuls câţiva din perişorii scurţi şi duri care-i gâdilau sinusurile. I-ar fi vârât în gura deschisă a marelui violonist Francisc Thury.

Ştia acest individ cu arcuş să prepare aluatul de cornuleţe fragede, care să-ţi încânte cerul gurii? Habar

n-avea. Să tragi cu arcuşul pe coardă nu-i lucru mare. Putea acest Francisc Thury să încânte cerul gurii domnişoarei Margareta Comşa? Nu putea! Brutarul Petki reuşise. Până în seara aceasta fusese suficient.

„Ah, Petki, ce prostioare spui! Care Telciu? Care cucoană de pe-aici? Care femeie din oraş ar merita să stea, mai mult de zece minute, lângă domnul Thury? Trei săptămâni! Nu te cred. Exagerezi! Cred că ai observat, trecerea fără întrerupere, lunecat, de la o coardă la alta, e pentru domnul Thury un joc simplu. Natural. Biologic. Asta e arta interpretării, pe care dumneata, Petki, văd că n-o poţi înţelege”, spuse domnişoara Comşa.

Membrii Consiliului Orăşenesc strângeau mâna care ţinuse arcuşul. Marele artist le povestea despre realizările lui, în marele oraş al culturii europene: Budapesta. „Avem, domnilor, Opera de Stat, Teatrele bulevardiere, Teatrul Naţional, Filarmonica, atelierele artiştilor pictori şi sculptori…”

Doamnele făcură cerc în jurul lui. „Dunărea. Pasajele. Cafenelele cu măsuţe în stradă. Lumini. Vin de Tokay…”

Domnişoarele Monica Widder şi Margareta Comşa se retrăseseră într-un colţ al sălii. Vorbeau despre arta interpretativă a violonistului.

Monica Widder: Ai auzit, domnişoară, în concertul Ceaikovski, virtuozitate şi joc de nuanţe.

Margareta Comşa: Dar în rondo capricioso, cât ritm, câtă lejeritate, ce salturi vivace, domnişoară Monica!

Monica Widder: Şi câtă melancolie, Margareta, şi câtă melancolie! Staccate, triluri, arpegii, pasagii în triplu coarde, ceva demonic şi virtuoz deopotrivă. E un artist şi un bărbat, domnişoară.

Margareta Comşa: L-am urmărit la fiecare deget, l-a folosit pe al patrulea în pizzicato, în cele mai dificile bucăţi, în trăsăturile „martelato”, „staccato” şi detaché. La alţii, toate ar fi devenit şarlatanie. La domnul Thury, nici vorbă. L-aş vrea lângă mine în duo.

Monica Widder: Şi eu l-aş vrea la München, să susțină concerte la Academie. Să le arate el ălora!

„Domnilor, puţină linişte, să fie un minut de silenţie!”, se răsti domnul consilier orăşenesc Benea, lovind cu o linguriţă de argint într-un pahar de cristal. În calitatea pe care o am, de responsabil cu activitatea culturală a Consiliului, îi adresez domnului artist minunat, Francisc Thury, salutul de bun venit al instituţiei pe care o reprezint.

Domnilor, trăim nişte momente unice, le retrăim de două ori în fiecare an, suntem într-o seară pe care am parcurs-o şi o vom putea povesti nepoţilor noştri. Am fost şi suntem contemporani cu arta lui Francisc Thury. L-am ascultat, l-am aplaudat, am dat mâna cu Francisc Thury. N-o să ne creadă nimeni, domnilor. Noi vom şti că e adevărat. Ne vor invidia cu toţii. Cât priveşte arta artistului, îmi permit ca, în calitatea pe care o am, să-mi exprim păreri absolut favorabile. Domnul Thury e desăvârşit şi entuziast, e un violonist în care trăieşte perfecţiunea cu eleganţa. I-am şi spus oral, mărturisesc, domnului Jancovici Pogan, atât de tânăr şi atât de talentat, domnule Pogan. Acest domn a încuviinţat şi mi-a dat dreptate. Domnilor, Francisc Thury e tânăr, iată o realitate. Şi din această pricină… mai are de învăţat doar pătrunderea adâncă în compoziţii de profunzime, unde virtuozitatea domniei-sale e pe planul al doilea. Timpul va trece şi experienţa îl va ajuta pe Francisc Thury şi în lămurirea acestui mărunt impediment. Eu îl mai felicit încă o dată în numele meu, al Consiliului şi al dumneavoastră.”

Aplauze şi urale.

Domnişoarele Widder şi Comşa erau revoltate. „Jancovici Pogan, Jancovici Pogan, cine-i ăsta, cum şi-au permis, un negustor, un nesimţit şi un consilier orăşenesc să analizeze arta. Marea artă”, spuse domnişoara Comşa. „Aici nu sunt recunoscute adevăratele valori”, spuse şi domnişoara Widder. „Şi când sunt recunoscute, această recunoaştere e doar pe jumătate”, spuse şi domnişoara Comşa.

„Bravo, domnule Benea, ai fost foarte deştept şi m-ai uns la inimă”, spuse Iudita Zsombori, roşie la faţă. De căldură şi de şampanie.

Marele artist Francisc Thury urcase în camera numărul nouăsprezece de la etajul doi al Hotelului Coroana. Se culcase îmbrăcat.

În dimineaţa următoare, farmacistul Widder intrase în camera fiicei lui. În podul farmaciei. Pe strada Malinovski, la numărul 24. Avea o ceaşcă fierbinte, plină cu ciocolată lichidă. Patul era în dezordine. Din dulap dispăruseră hainele studentei de la artele frumoase ale Münchenului. Aşternuturile aruncate într-un colţ. Valiza dispăruse.

Când văzu atâta dezordine, farmacistul Widder se simţi atins de leşin. Îl durea la lingurică.

La amiază, toţi negustorii de pe strada Malinovski aflaseră. Monica Widder plecase pentru câteva zile la Telciu. Impiegatul Barany o văzuse cu un însoţitor. Acela căra după el o vioară. Era îmbrăcat elegant. Cu siguranţă la un magazin de modă de la Budapesta.