litera.ro

Despre violenţa domestică se discută adeseori în spaţiul public, cu trimitere în special la femeile agresate de bărbaţi (deşi există şi cazul invers). În Pakistan, aşa cum o arată cartea aceasta, violenţa domestică este dusă la un alt nivel: soţul îşi agresează soţia încă din prima zi de căsnicie, chiar şi cu sprijinul rudelor, din motive care mai de care mai absurde: că nu face curăţenie sau mâncare aşa cum ar vrea el/ei, că nu e în „stare” să nască măcar un băiat, că i-a zâmbit cuiva pe stradă etc.

Naziran avea numai 13 ani când a fost căsătorită – împotriva voinţei ei, dar conform tradiţiei locale – cu un bărbat de peste 20 de ani. Cumva, în ciuda persecutărilor din partea soţului şi a soacrei, ea reuşeşte să-şi găsească un rost în treburile casnice şi în dragostea oarecum absurdă faţă de un bărbat neglijent şi agresiv. Este vorba aici despre o maturizare bruscă, şocantă, cu numeroase momente incredibile, care au legătură cu un complex de obiceiuri, tradiţii şi superstiţii locale şi cu o incultură moştenită.

Soacra se răzbună pe noră pentru că asta o linişteşte într-un fel, îi dă sentimentul că a răspuns la nedreptăţile pe care le-a suferit, la rândul ei, când era de vârsta norei. Pe de altă parte, femeia este privită ca un obiect ori ca un instrument – ea este bună numai pentru a avea grijă de copii şi de bărbat, de a fi acolo când capul familiei are nevoie de sex. „O femeie nu poate să supravieţuiască singură”, spune cineva la un moment dat, amintind soarta femeii ca apendice, ca element auxiliar, la care se apelează numai în anumite situaţii, dar care trebuie să fie acolo, tăcută, umilă, recunoscătoare pentru că i se lasă dreptul de a respira.

Când crezi că mai rău de atât nu se poate, soţul lui Naziran moare, iar acesta este doar încă un pas către abisul incredibil în care ajunge această tânără. Şi nu, nu v-am dezvăluit prea mult din poveste, pentru că ea abia acum începe sau mai bine spus abia acum capătă notele îngrozitoare care o vor duce pe Naziran în pragul disperării.

Prizonieră în propria viaţă, condamnată la un trai chinuit de propria soacră şi de următorul ei soţ, Naziran nu va vedea eliberarea – un paradox crunt, dar adevărat – decât atunci când cineva (veţi vedea în carte cine) îi va arunca acid sulfuric peste faţă.

„Sunt copleşită de căldură, simt cum mă cuprinde o dulce toropeală. Dorm adânc. Deodată, mă trezesc; un lichid îmi curge pe faţă, mă arde, îmi frec faţa, dar pielea mi se fărâmiţează sub degete, se desprind bucăţele de carne. Urlu de durere, urlu, dar nu mai văd nimic. Nu înţeleg ce mi se întâmplă. Strig după ajutor, urlu că ard de vie!”

Arsă cu acid, după o metodă folosită adeseori în Pakistan şi nu numai (la începutul cărţii este o enumerare de ţări între care, şocant, am găsit şi Bulgaria), Naziran va încerca să supravieţuiască şi să evadeze în sfârşit din chingile unei familii adoptive criminale.

Sunt multe situaţii pur şi simplu greu de dus, de suportat, în cartea asta, scrisă pentru ca astfel de vieţi chinuite şi astfel de experienţe să nu mai existe. Te pui în locul lui Naziran în multe dintre momentele pe care le-a povestit (cu ajutor, desigur) peste ani, şi îţi dai seama că încă nu ai avut niciun coşmar care să egaleze măcar intensitatea negativă a vieţii sale. „Asta e o tortură zilnică, dincolo de orice suferinţă”, spune ca o supravieţuitoare la final, când încearcă să descrie adaptarea la noua viaţă – cea în care oricine o priveşte se sperie şi are tendinţa să o evite.

Mărturia lui Naziran, scrisă cu ajutorul Céliei Mercier, se citeşte uşor, dar pică greu, ca un upercut la ficat. Este faţa hidoasă a unei lumi care nu merită să supravieţuiască.

Naziran împreună cu Célia Mercier, „Arsă cu acid”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 312, traducere de Nicolae Constantinescu


Cumpără cartea

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here