polirom.ro

Editura Polirom vă prezintă un fragment din Steinhardt. Bughi mambo rag de Lavinia Bălulescu, volum apărut în colecția „Biografii romanțate”.

Pe data de 29 iulie 1912, la Bucureşti, s-a născut Nicu-Aureliu Steinhardt (N. Steinhardt), fiul lui Oscar şi al Antoanetei Steinhardt. Tatăl, inginer, a făcut studii în Elveţia, unde a fost coleg cu Albert Einstein, iar mama era înrudită cu marele psihanalist Sigmund Freud, pe care Steinhardt l-a şi întâlnit de două ori.

Copilăria şi-a petrecut-o în comuna Pantelimon şi, cu toate că provenea dintr-o familie de evrei, a fost atras de mic de tradiţiile creştine. Cea mai mare pasiune a lui a fost însă lectura, pasiune care nu l-a părăsit până la sfârşitul vieţii. Deşi a terminat Facultatea de Drept şi a devenit doctor în drept, atenţia lui s-a îndreptat mereu spre domeniul literelor.

A fost membru al cenaclului „Sburătorul”, condus de E. Lovinescu, în 1934 a debutat cu volumul În genul… tinerilor, iar din 1936 a început să scrie pentru Revista Fundaţiilor Regale, colaborare care a încetat în 1940, din cauza unei acţiuni de „purificare etnică”.

La începutul anului 1960 a refuzat să fie martor al acuzării în procesul Noica-Pillat şi a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică. A urmat infernul din închisorile comuniste, însă, la Jilava, a fost botezat întru ortodoxie de ieromonahul Mina Dobzeu. Din 1964, când a ieşit din închisoare, a locuit împreună cu tatăl său într-o garsonieră din Bucureşti, câştigându-şi traiul ca muncitor necalificat.

În toată această perioadă s-a dedicat lecturii şi scrisului, iar în 1972 a definitivat prima variantă a capodoperei sale, Jurnalul fericirii, manuscris confiscat în două rânduri de Securitate.

În 1980 a fost primit în rândul monahilor de la Mănăstirea Rohia din Maramureş, unde a pus bazele unei mari biblioteci. Tot aici s-a stins din viaţă pe data de 30 martie 1989, lăsând în urmă o operă impresionantă şi o moştenire culturală nepreţuită.

Editura Polirom; colecţia Biografii romanţate; anul publicării: 2020; nr. pagini: 192

Fragment

Prima dată când îl văzusem pe Steinhardt, taică‑su, Oscar, încă era în viață. Eu tocmai ce ieșeam din blocul lor, iar ei intrau. Am făcut o greșeală atunci, dar una măruntă. Nu s‑au prins. Ce se întâmplase de fapt? Cu o zi înainte avusese programare la doctor, pentru boșorog. Doctorul ne‑a sunat, eu m‑am prezentat acolo și am așteptat pe hol, prefăcându‑mă că răsfoiesc ziarul. Ce știam eu deja era că fiecare avea câte o cheie. Steinhardt – una, tac‑su – alta. Mereu plecau de acasă cu ambele chei după ei. Așa că am așteptat să‑mi facă asistenta un semn pe cealaltă ușă a cabinetului. Mi‑a adus cheia, luată din haina bătrânului. I‑am făcut mulajul rapid și am plecat. A doua zi aveam și eu o cheie – poate ar fi trebuit să mai aștept, dar eram curios. Când i‑am văzut că pleacă la plimbarea zilnică, m‑am repezit în bloc. Știam ce vreau să fac: în primul rând, am verificat pe sub birou, dar n‑am găsit nimic. Apoi i‑am răsfoit cărțile. Am aruncat o privire prin dulap, m‑am uitat printre haine… Pe noptieră am găsit o Biblie în care nu se afla nimic, absolut nimic. Era doar o carte și atât. Am plecat dezamăgit. Nimic, nimic, nimic.

Însă între timp Steinhardt și bătrânul s‑au întors. Nu știu de ce, dar s‑au întors mult mai repede. Care a fost greșeala mea? Nu urmărisem cu mare atenție ce făceau cei doi. În zilele noroase, plimbarea nu dura mai mult de 20 de minute. Cel mai mult pierdeau vremea când era soare. Dar atunci a fost o zi cu mulți nori. Norocul a făcut să plec mai devreme, dar ghinionul a făcut să mă întâlnesc cu ei pe coridor, un etaj mai jos. Știu că Steinhardt s‑a uitat ciudat la mine. L‑am salutat politicos și am trecut mai departe, ca și când aș fi fost un locatar. Bănuiesc că își cunoștea toți vecinii, habar n‑am. În mod normal am fi lucrat câte doi, dar tocmai atunci pe Doru l‑au dus la stomatologie aproape pe sus, să‑i scoată o măsea care i se umflase cât casa. Asta a fost o altă greșeală, că m‑am gândit să intru fără ajutorul lui Doru.

Atunci mi‑au scăzut din salariu, de era să moară de inimă mămicuța și tăticuțu’, și au vrut să mă scoată de pe misiune, să mă trimită iar la stadion, unde lucrasem înainte. Dar asta însemna bani mai puțini și o mai mare bătaie de cap. În concluzie, dacă tăticuțu’ n‑ar fi vândut porcul, n‑aș mai fi rămas pe poziții. Dar am rămas. A contat și hârtia pe care am găsit‑o peste puțin timp într‑o carte de‑a lui Steinhardt, la o nouă vizită la ei în garsonieră. Scria pe ea: „Contrariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului este libertatea“. Foarte bun! M‑a ajutat! Apoi altcineva mi‑a povestit că Steinhardt mai zisese și de Ceaușescu niște lucruri, că ar fi troglodit și țăran viclean. Și mai bun! Și așa mi‑am primit eu salariul până la sfârșitul anului.


Lavinia Bălulescu s-a născut pe 12 martie 1985, la Drobeta-Turnu Severin. Este scriitoare şi jurnalistă. A publicat trei volume de poezie, un roman şi un volum de publicistică: Mov (Prier, 2004), Lavinucea (ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), Zmeii sînt de treabă (împreună cu tatăl ei, Constantin Bălulescu, Paralela 45, 2018), La mine-n cap (Cartea Românească, 2013), Terasa Fericirii (Polirom, 2018). Este prezentă în mai multe antologii, iar două povestiri ale sale au fost transformate în scurtmetraje în regia lui Marius M. Bogdan. Scrie şi pe blogul personal, Ferma de gînduri. Lavinia a locuit în Drobeta-Turnu Severin, Timişoara şi Bucureşti, iar acum locuieşte în Cluj-Napoca.


Cumpăraţi cartea „Steinhardt. Bughi mambo rag” de Lavinia Bălulescu de la:


Credit foto Lavinia Bălulescu: Marius M. Bogdan

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here