Universul pandemic, reprezentat în volumul Vioricăi Răduță, Ai moartea pe față, pare surprins printr-un melanj paroxistic de notații jurnaliere, redate, pe alocuri, prin intermediul unui dicteu automat, orchestrat de angoasă, în apropierea morții, a cărui atmosferă amintește de pictura Spiritul morții privind a lui Paul Gauguin.
Perspectivele par să se disipeze, orice simț al orientării este sortit unei pierderi de echilibru, în atmosfera clarobscur-agonică ce învăluie, deopotrivă, oamenii, peisajele, visele sau apropierile. Notația telegrafică oferă suport discursiv unor exprimări care vizează o notă de confesivitate frustă, adesea letargică, îndreptată împotriva unui univers senzorial și mnemonic.
Primul text, ai moartea pe față ce ai, dezvăluie un episod, acela al întâlnirii cu „femeia cât o tarabă”, înconjurată de „pătrunjelul ceapa salata ridichile”, însă care „vinde moartea/ cu o pânză de zi și de noapte/ în loc de ochi”. De fiecare dată, vânzătoarea surprinde în persoana clientului, prin gesturile, expresiile sau mișcările acestuia, filonul thanatic, limita perisabilă a existenței, căci „pânza o înfășoară/ cumpărătorul o înfășoară/ ai moartea pe față strigă din necazul ei femeia/ și el se depărtează dar pânza/ acoperă piața”. Din aceste secvențe reiese metafora morții văzute ca o pânză care nu dezvăluie nimic, ci doar acoperă totul, sufocant.
Îmbrățișarea presupune o descoperire a acelui fond de slăbiciuni, neputințe sau traume, care dezvăluie panorama alienării fiecăruia în parte: „mai întâi clipa/ locul îmbrățișării/ împinge o graniță de om în alta/ un loc în altul” (o floare se mișcă).
În peisajul acesta traumatic, ființa, desprinsă din universul lui Bruno Schulz sau Baudelaire, își dezvăluie o carnalitate fracturată, congestionată, cuprinsă de irizări nevralgice ale unei disperări continue, care formează o rețea tentaculară a spaimelor și a neîmplinirilor personale: „omul nu are umbră doar fața crăpată/ cu lacrimi care nu curg pentru că/ ochii sunt săpați/ ca în groapă/ un adăpost pentru purpură/ în carnea ei” (trece o floare de carne). Într-o atmosferă a finitudinii reverberate la toate nivelurile existențiale, izolarea provoacă revolta cărnii împotriva obișnuitului crispat, care se întinde, nefiresc, prin anularea limitelor trupești, dar și a celor ontologice, căci, după cum spunea Cioran, „răul moare doar istovindu-și vitalitatea”: „a dat trup/ pusă la izolare a fost trup/ drept la vedere/ gata să se scufunde/ dacă nu ar fi orizontul/ la marginea arșiței prin care merge trupul” sau „și frica/ face găuri pe întuneric/ pe față pe dos/ veghea e a treia parte/ umblă pe ape”, căci, „de fapt respirația tot mai strâmtă/ căzută în gol/ cu găuri de mort să respire/ capetele purtate/ capetele de așteptare/ cu floarea de carne pe gât/ atunci este frica mai mare” (floarea).
Izolarea transformă fiecare spațiu, gând, mișcare sau tendință de a acționa într-un fel sau altul, într-o recluziune mortificată, încărcată de pulsiuni distructive, în care trupul este supus, în permanență, unor modelări torturante. În cele din urmă, izolarea devine pentru trupul slăbit de puteri, cu o transparență cadaverică, o metaforă a claustrării, a cărei atonie și lipsă de oxigen mental provoacă o continuă surpare interioară, transpusă printr-o retorică a eviscerărilor continue: „gâtul e o respirație scurtă/ odată cu gândul/ care vrea să vorbească/ din umeri din cioburile de sticlă/ cioburi intrate pe trahee/ cioburi de carne urcând pe ceafă/ o frunte care mișcă doar aerul/ din camera închisă ca o izoletă/ din moartea care se dedă desfătării/ ascunsă în floarea pe care omul/ o pune la prima durere/ și la a doua a treia” (spuma de carne nu se oprește).
Izolarea proiectează o atmosferă de fantasme crepusculare, segmentate de „așchiile în stare de veghe de concentrare”, unde „cu cât se lărgea camera cu atât creșteau”, până ce claustrarea devine instrumentul mortificării și al atrofierilor atât fizice, cât și spirituale. Când orice direcție sau spirit de observație a realității din jur par estompate de proiecția mentală a finitudinii, se resimte acel preaplin de angoase și tulburări afective, ce depășește timpul și spațiul, raționalul și iraționalul: „tot suntem îngropați în case cu spiritul/ își spun de la unul la altul vecini cu strada/ pe care urmele lor sunt singura realitate/ cu oasele împrăștiate prin parcul gol/ pe străzile pustii/ când golul se ridică în timpul zilei/ cu brațele liliacului/ să fie mâncat drept inimă/ lumina care trece prin fereastră la os/ ca și cum ar fixa locul” (Liliacul).
Desprinse parcă din atmosfera poeziei lui Celan, întâlnim prezențe fantomatice, percepute prin ochii celui suferind, pentru care „singurătatea s-a înnegrit/ timpul s-a înnegrit”. Doctori, asistente, brancardieri sunt surprinși la limita dintre epuizare și dăruire maternă sau filială, aflați în miezul acestor situații limită, încercând să mențină în viață, uneori artificial, trupul altora. În preajma celui desfigurat de boală și de neputință, se află trupul expus al celor din prima linie, cum ar fi cel al asistentei care „vorbește singură în combinezonul de plastic” sau „în trupul de plastic”, oferind ajutor celei „gata să se înece/ cu groapa în ea până la os/ cu privirea fixă în moarte”. Trupul de plastic își devoalează, doar la suprafață, forma aparent artificială, robotică, întrucât sentimentele, trăirile nu întârzie să apară și să înregistreze pulsul unei realități în care starea conștientă ajunge un supliciu pentru cel care spune că „îmi dau seama sunt tot timpul/ sunt conștient/ e rău când simt când aud când e liniște”.
Când ești în permanență înconjurat de semne ce prevestesc o fragilitate morbidă a trupului sau de gesturi ale unei retractilități funciare față de o lume străbătută de suflul cirotic al neantului, comunicarea cu celălalt se desfășoară la nivelul unei existențe conectate prin intermediul unor tuburi prin care nu circulă doar oxigenul, ci și întunericul.
Viorica Răduță, Ai moartea pe față, Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2021, nr. pagini: 126
Fotografie reprezentativă de Lubo Minar pe Unsplash
- Între Scila și Caribda propriilor neputințe sau angoase – despre volumul „abstinenţa senină” de Emilian Pal - 27 octombrie 2023
- Un debut insolit: „Coerenţa labirintică” de Vasile Gribincea - 26 septembrie 2023
- Într-un fel foarte personal, eram nemuritor – despre „Scurtmetrajele” lui Andrei Vornicu - 9 iunie 2023
