elefant.ro

„Bunule Dumnezeu, fă să moară tata! Vreau să moară şi Tu trebuie să mă ajuţi. Hai s-o facem! Împreună. Tu şi cu mine. Hai să-l omorâm. Asta e cea mai mare dorinţă a mea. Amin… Moartea tatei a fost un triumf pentru mine şi Dumnezeu. A fost prima noastră colaborare.”

Un parteneriat cu Dumnezeu, al unei fetiţe de 11 ani, întru uciderea propriului tată. Fără echivoc. Hotărât. În tăcere.

Din viaţa sa interioară, în care s-a retras ca într-o insulă, Ellen observă lumea din jurul ei, redând-o în flash-uri de gânduri şi impresii. Umbre şi lumini ale unei existenţe ce alunecă în spaţiul dintre conştiinţă şi vis, intens şi fragmentat, precum amintirile din frageda ei viaţă. Amintiri luminoase de pe vremea când mama şi tatăl ei erau o familie fericită. Amintiri întunecate cu un tată, izolat de familie, urcând, cu ochi sclipind de nebunie, pe un burlan în încercarea de a ajunge la propria fiică.

Între tăcere, lumină şi umbră pendulează viaţa lui Ellen, fetiţa-narator a acestui roman. Scris la persoana întâi, cu o cadenţă intensă şi gravă, romanul semnat de Linda Boström Knausgård este asemenea unui recviem închinat tăcerii, ce sigilează ca într-un mormânt temeri, dureri, agresiuni, tragedii subînţelese, totul petrecut în mijlocul unei familii ce părea cândva o minunată „familie a luminii”.

Deşi împăcată după moartea tatălui, dar lipsită de dorinţa de a se lăsa cuprinsă de aura de lumină a mamei, neputând ajunge nici măcar la propriul frate – frustrat şi el şi izolat în propria bulă de nefericire – Ellen se declară „un copil care se agăţa de întuneric”. O mică stea retrasă în constelaţia tăcerii. A unei tăceri necontaminate de minciuni şi care nu vrea răspunsuri, o tăcere în care se regăseşte, protejată de agonia unei vieţi de familie în derivă.

„Abia acum îmi era clar şi mie. Tot ce spusesem şi făcusem părea nefiresc, de parcă m-aş fi îndepărtat pas cu pas de cine eram cu adevărat de fiecare dată când spuneam ceva. Acum mă simţeam mult mai bine.”

Aflată la răscrucea dintre copilărie şi maturitate, Ellen îşi întoarce privirea către sine, scrutând în ea dorinţa de a zăbovi în mirajul copilăriei, de dinainte ca lucrurile să derapeze, sau tentaţia de a se aventura pe tărâmul maturităţii. Al unei maturităţi în care, sub fardul strălucitor de pe scenă, zace ameninţarea constantă, subînţeleasă a violenţei.

„Tata obişnuia s-o lovească pe mama când era cuprins de disperare şi, deşi eu încremeneam de frică, mama nu era aşa. Nu cred că îi era frică. Tata putea să strige, să o acuze că se culcă cu toţi de la teatru, iar ea suna la poliţie de îndată ce începea. Am încercat să-i despart, să-l ţin pe tata de braţ, să-l fac să înţeleagă că nu trebuie să o lovească. Că nu e deloc bine să o lovească. Că dacă voia să o facă, trebuia să mă lovească şi pe mine.”

La final, fetiţa-stea înţelege că, în lumea adulţilor, lumina se întrepătrunde cu umbra, într-o convieţuire ce reduce ascuţimea contururilor şi abisul tăcerilor. Şi, cu toate că traumele rămân, ele pot fi parte a unui echilibru care, deşi extrem de fragil, este foarte necesar. Căci, până la urmă, maturitatea nu este un pământ al făgăduinţei, ci teritoriul pe care trebuie să îl cucereşti zi de zi, prin lupta cu propriile temeri, angoase şi neputinţe.

Fără să judece şi fără să justifice nimic, romanul Lindei Boström Knausgård pledează discret, dar convingător, pentru atenţia cu care adulţii ar trebui să se aplece asupra acestei mici bucăţi de viaţă, numite „copilărie”.

Linda Boström Knausgård, „Bine ai venit în America!”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 112, traducere: Roxana Dreve


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Harli Marten pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here