Cornel Bălan, despre romanul „Liftul”

0
141

Ce senzație, să revii la un roman la cîțiva ani după ce i-ai pus punct! Ca la o fostă iubire de care vrei și nu vrei să-ți amintești. După patru ani îți și vine greu să crezi că odată te-ai dăruit cu atîta ardoare ideii respective. Parcă îți vine să zici că Dumnezeu ți-a luat mințile, altfel nu îți poți explica implicarea, pasiunea și intimitatea ideilor de care între timp te-ai înstrăinat.

Mi s-a mai întîmplat cu „Escroc SRL”, publicat la sfîrșitul lui 2013, adică la vreo doi după ce-l terminasem. Cînd m-am dus la Chambery să vorbesc despre el, eu de fapt eram absorbit de scrierea acestui roman, „Liftul”. Cînd cu cîteva săptămîni în urmă cei de la Humanitas mi-au cerut să scriu în limita a o mie de semne cum mi-a venit ideea pentru „Liftul” a trebuit să mă scutur puțin de starea pe care o am, adîncit în acțiunea și personajele „Ultimei Armate” pentru a-mi aminti cum și de ce am scris acest al doilea roman al meu.

Fiecare roman vine cu o atmosferă pe care mi-o creez în mod conștient și care începe probabil cu muzica pe care o ascult în timp ce scriu dar și cu amintirile pe care le revizitez și vîrsta pe care „simt” că o am în capul meu (care coincide cu vîrsta personajului).

La primul ascultam hip-hop pentru că stilul ăsta de muzică îmi dădea starea de revoltă pe care trebuia să o aibă personajul (un pic anarhist) dar mergea și cu condiția socială a altui personaj principal. Un an cît am scris la Liftul am ascultat numai Gotan Project. La romanul la care scriu acum ascult numai chill out, oriental fusion (Café de Anatolia). Nu pot să explic prea bine motivul, dar cred că odată ce am scris primele cîteva capitole pe un anumit gen de muzică, aceleași acorduri mă ajută să intru mai repede în transă. Fiecare roman a început cu o bibliografie citită și ceva documentare. Pentru Liftul am citit „Despre vise” de Freud, „Palatul viselor”, roman de Ismail Kadare, „Casa Somnului”, roman de Jonathan Coe, „Exploring the world of Lucid Dreaming” de Stephen LaBerge (despre cum să îți controlezi visele în timp ce le ai). Dar înainte de asta a fost scînteia. Sintetizată la o mie de semne sună cam așa:

Liftul este un roman care s-a așternut aproape singur pe hîrtie în intervalul unui an. Ideea mi-a venit aflînd că cei doi colegi cu care lucrez într-un laborator de fiabilitate (facem teste pentru produse Huawei) au primit amîndoi cîte o mașină de dormit, concepută pentru persoanele care suferă de apnee (blocaje respiratorii în timpul somnului). Aparatul costă cîteva mii de dolari, dar cheltuiala este rambursată aproape în totalitate de guvern (după ce în prealabil pacienților li se face o polisomnografie, adică o investigație complexă într-un laborator de somn în care dorm monitorizați). Există o mască făcută la comandă pentru configurația feței tale, un tub cu oxigen, senzori de presiune, un motor silențios care asistă pacientul cu un influx de aer numai atunci cînd e necesar.

Mi s-a părut fantastică opțiunea de a conecta mașina wireless pentru trimiterea datelor de evoluție a somnului către baza de date a doctorului somnolog.

Tot ce mi-a rămas de făcut a fost să mă privez intenționat de somn timp de un an, să-mi fac și eu rost de o mașină de somn și să scriu.

Nimic nu poate să te impresioneze mai bine ca ceea ce vezi cu proprii ochi. Într-o zi eu și cu Barry (primul dintre cei doi colegi care și-a achiziționat mașina de dormit) luam notițe despre testarea unui nou produs. Amîndoi scriam pe caiete, dar el scria mai detaliat decît mine. Ca în multe alte zile, la un moment dat am observat că era cuprins de toropeală: se silea să se mențină treaz, dar ațipea în ciuda jenei că e văzut de mine și de cel care explica. A doua zi, cînd încep să fac testul, mă împotmolesc din cauza indicațiilor mele incomplete și, realizînd că ceea ce scrisesem nu era suficient, mă duc la el cu gîndul să consultăm împreună notițele lui.

„Bine”, zice, „dar eu nu am notițe pentru că eu nu am scris.”

Nu-mi venea să cred că toate minutele alea erau complet șterse din memoria lui sau că, mai mult ca sigur, ele nu fuseseră niciodată înregistrate!

Amîndoi ne petrecusem ziua de muncă împreună, dar ce înregistrasem eu nu corespundea cu ce înregistrase el. Am început să mă întreb cum se simt zilele din perspectiva unui insomniac, a unui om care de ani de zile nu doarme suficient (așa mi-a spus odată: „ar trebui să dorm luni de zile neîntrerupt ca să recuperez orele mele pierdute de somn”).

Mă uitam și la celălalt coleg, Mike, cum venea dimineața cu urmele măștii și a curelelor încă impregnate pe față, ca un cîine care purtase botniță. M-am întrebat cum s-o simți noaptea pentru nevastă-sa: să dormi lîngă un om din care iese o mască și un tub? Să auzi continuu cilindrul și motorul mașinii de somn?

E imposibil să-ți imaginezi exact ce simte sau să reproduci cu fidelitate situațiile prin care trece un om privat de somn. Pentru mine singura soluție de a scrie din perspectiva insomniacului era forțîndu-mă să experimentez asta. Scriam pînă spre două noaptea și dimineața mă duceam buimac de somn la serviciu. Mă trezeam în toiul nopții să îmi notez visele, iar la serviciu îmi notam diverse senzații apoi combinam cele două scrieri ca și cum era o singură trăire.

Lipsa de somn, dacă mergi cu ea pe parcursul unui an, cum am făcut-o eu, te face să trăiești pînă la urmă o experiență aproape psihedelică. E ca și cum tot timpul ești puțin beat sau puțin drogat. Devii detașat, mai vorbăreț, mai indiferent, uneori ai senzația că te vezi pe tine însuți filmat din laterală și chiar nu îți pasă ce rol joci – tot ce vrei e să se termine, să ajungi mai repede în pat ca să tragi un pui de somn. Purtam în permanență un memory stick în buzunar pe care aveam documentul word al cărții. Noaptea scriam iar la serviciu puneam diacritice și corectam. Mi-a luat exact un an și mi s-a părut că romanul s-a scris singur pentru că într-un fel am repetat experiența lui Barry cînd nu-și amintea să fi luat notițele, cu diferența că la mine au fost ceva mai multe pagini. Privind în urmă, tot anul respectiv mi se pare ca un vis. Îmi aparține, dar nu pot să pun mîna în foc că s-a întîmplat exact așa. La final am facut niște căutări în documentul word al manuscrisului și i-am pus ca nume cuvîntul care se repeta cel mai des: „lift”.

De 85 de ori. Fără să pun la socoteală „ascensor”!

Acțiunea se petrece în București, într-un trecut apropiat, cînd încă existau mulți cîini vagabonzi. Personajul principal este un tînăr în căutare de serviciu, pasionat de matematică. Locuiește cu mama lui într-un apartament al unui bloc cu opt etaje din Dristor. Aproape toate personajele au porecle (Yoghinul, Gonzo, Năltogul, Șefulețul) aproape toate situațiile par deopotrivă reale și bizare, iar personajul principal este urmărit de ceva sau de cineva. Scopul meu a fost ca pînă la ultima pagină nimeni să nu se prindă despre ce e vorba.


Cornel Bălan începe să scrie satiră în revista diasporei românești din Ottawa. Apariții în revista Iocan numărul 5 și diverse reviste on line (Catchy). Co-creatorul site-ului Liternautica unde a publicat în jur de două sute de povestiri scurte, editoriale, traduceri din engleză, recenzii, etc. Cu Escroc SRL cîștigă în 2013 concursul de debut Humanitas/Unicredit, apoi același roman este laureatul „Festivalului primului roman de la Chambery”. Al doilea roman, Liftul, a fost publicat luna aceasta la Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani.


Romanul Liftul este disponibil pe elefant.ro.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here