Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Cornel George Popa (n. 1957, Popricani, Iași) este prozator, dramaturg și regizor.
A absolvit Facultatea de Construcții (Iași, 1986) și UNATC, secția Regie Film (București, 1997).
Între anii 1986-1997 a lucrat în presa scrisă (Opinia Studențească, Timpul, Zig-Zag, etc), apoi a făcut televiziune, teatru, film și publicitate.
Autor a treisprezece volume (proză scurtă, roman, eseu, teatru), a obținut Premiul Liviu Rebreanu pentru debut (Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, Institutul European, 1992) și Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului (Viața mea sexuală, Unitext, 2005). Ultima apariție: definitiv. o trilogie (Polirom, 2023).
- N-am plătit nimic pentru publicarea volumului, ba chiar am luat și o sumă consistentă ca avans;
- Aveam impresia că până și privirea mi s-a schimbat sau că am devenit, brusc, altă persoană;
- Singura formă de promovare era să-ți apară cronici în revistele literare și, poate, în unele ziare importante;
- Profesorul meu de scriere creativă am fost eu.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Inițial am vrut să scriu o poveste care să răspundă la toate întrebările, dar mi-am dat seama, rulând ideea în minte, că va ieși un text deșănțat de literar, prin care eu mă pun foarte tare în lumina reflectoarelor, însă cititorul care ar vrea să afle niște informații concrete s-ar pierde prin hățișul narativ . Așa că, pe scurt, am renunțat la plan și m-am hotărât să răspund sec, simplu și tehnic, astfel încât să livrez informații, nu tehnică literară.
Am debutat în anul 1992 cu „Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii”. M-am trezit că am un volum de proză gata scris și nu știam ce să fac cu el. Fiindcă locuiam în Iași, l-am depus în același timp la două edituri din oraș, Institutul European și Moldova. Institutul European mai există. Moldova, din informațiile mele, nu. După câteva luni, amândouă mi-au răspuns afirmativ, cam în același timp, și am ales Institutul European fiindcă acolo îl știam de multă vreme pe un tip, tip care și atunci și astăzi se numește Silviu Lupescu. N-am plătit nimic pentru publicarea volumului, ba chiar am luat și o sumă consistentă ca avans.
Susţineţi citestema.ro:
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Manuscrisul a fost citit de prozatorul Dorin Spineanu (decedat între timp, din păcate) și de criticul Ioan Holban. Amândoi mi-au spus că volumul este ok și că îl pot prezenta unei edituri, ceea ce am și făcut, după cum am spus mai devreme.
Un alt imbold important (la câteva luni distanță) a venit din partea criticului Alex Ștefănescu, care mi-a scris și o postfață, omul care s-a declarat cel mai entuziast în legătură cu acest volum de debut.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Când am avut cartea concret în mână, am simțit că devin altceva. Știam care va fi coperta volumului, dar nu știam că pe copertă este o banderolă, iar pe banderolă scrie mare și clar „Scriitori români”. M-am simțit ca și cum aș fi fost decorat sau urcat în grad. „Scriitori români”!? Aveam impresia că până și privirea mi s-a schimbat sau că am devenit, brusc, altă persoană.
După această carte nu mi-am făcut niciun dușman, ci doar noi prieteni care, culmea!, erau chiar scriitori, domnule.
Aţi fost mulţumit de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Din fericire, volumul a fost foarte bine primit, a avut tone de cronici, în „România literară” chiar două, pe aceeași pagină, a scris despre ea și N. Manolescu, cartea a luat un premiu, „Liviu Rebreanu”, pentru debut, și mi-a deschis calea către celelalte cărți.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
În 1993 nu exista ideea de promovare a unei cărți. Ele apăreau și gata. Dacă scria cineva despre ele, era foarte bine. Dacă nu scria, asta era. Singura formă de promovare era să-ți apară cronici în revistele literare și, poate, în unele ziare importante. Dacă apăreai și la televizor, gata, erai un zeu.
Acum lucrurile stau cu totul și cu totul altfel, e atât datoria scriitorului cât și a editurii să se implice în promovarea cărții, iar mijloacele existente astăzi sunt mult, mult mai variate decât cele din urmă cu 30 de ani.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
Acum 30 de ani, când am debutat, nu existau cursuri de scriere creativă și nici îndrumători. Lumea noastră literară abia dacă îndrăznea să viseze la așa ceva. Din toate aceste motive, profesorul meu de scriere creativă am fost eu. Fiindcă voiam să scriu, nu știam cum să scriu și nici nu știam ce înseamnă a scrie, mi-am propus să citesc și să scriu foarte mult, doar pentru mine, așa, ca exercițiu solitar. Mi-am zis, pe bune, că după două mii de pagini proaste poate îmi va ieși și mie o pagină bună. Nu am scris chiar două mii de pagini proaste, dar în jur de o mie tot estimez că am umplut, iar la capătul lor a apărut acea perlă neașteptată care a însemnat o proză scurtă scrisă cap-coadă, cu început, cuprins și sfârșit, în doar patruzeci de minute, rețin precis asta, fără nici o ștersătură, căreia i-am dat și titlu. Proza există în volumul meu de debut, se numește „Caz de forță majoră” și de la ea a început totul.
Recomand, deci, celor care vor să scrie, să scrie, să scrie, să scrie și iarăși să scrie.
Puteţi cumpăra cărţile lui Cornel George Popa de la:
scrie un comentariu