„Celălalt”, cea mai recentă carte a scriitorului Cornel George Popa, este despre dragoste şi moarte, dar şi despre identitate. Cum şi de unde a apărut acest roman, într-un scurt dialog cu scriitorul căruia cunoscuţii îi spun Bill şi care, în viaţa „reală”, e cu totul diferit de naratorul din „Celălalt” (Editura Trei).
Dragă Cornel George Popa, vă mărturisesc că mi-a plăcut teribil de mult romanul dvs. „Celălalt”. Mai citisem vreo două cărţi de-ale dvs., dar aceasta chiar m-a surprins plăcut. Este ea diferită de tot ce aţi publicat până acum?
Da. Toate cărțile mele sunt diferite. Ca stil, nici una nu seamănă cu alta. Parc-aș fi mai mulți scriitori în unul. Nu mă surprinde lucrul ăsta și nici nu mă incomodează. Știu că pot scrie și așa, și așa, și așa. „Celălalt” e scris așa.
Cartea aceasta m-a surprins şi pentru că vă ştiu altfel din viaţa „reală”: jovial, glumeţ, departe de tonul serios, chiar grav, din „Celălalt”. N-am putut să mă gândesc decât la faptul că scrisul, pentru dvs., înseamnă un mod de a vă dezvălui o faţă pe care publicul nu prea o vede. Este adevărat? Cine sunteţi, de fapt, cel care a scris „Celălalt” sau tipul căruia prietenii îi spun Bill? (nu că unul pe care-l cheamă Bill n-ar putea să scrie un roman atât de bun)
Sunt un Cornel George Popa în viața reală, și un Cornel George Popa în scris. Omul care scrie e mai complex decât omul pe care-l știu ceilalți. Omul care scrie mă surprinde de multe ori și pe mine. Pe omul din viața reală îl cunosc. Sunt înăuntrul lui de multe, multe decenii. Am ajuns, aproape, să-l anticipez. Despre omul care scrie n-aș putea spune prea multe. E încă o necunoscută, chiar și pentru mine.
Spuneţi-mi, vă rog, cum aţi construit romanul acesta. De unde ideea şi de cât timp aţi avut nevoie pentru a-l aduce la forma actuală?
Ha, ha, ha, ha! Despre cum am construit romanul ăsta aș putea scrie o carte, fiindcă e chiar o carte.
L-am început pe 25 decembrie 1985, într-o seară de Crăciun. Pe vremea aceea, nu mă interesa Crăciunul, mă interesa să scriu. Și deodată mi-a apărut în minte o propoziție – Când a aflat că i-a murit bărbatul, Amalia nu a ieșit o săptămână din casă.
De-aici a început totul.
Am scris propoziția pe hârtie, într-un dosar de-al meu, cartonat, cu un stilou chinezesc, apoi toate celelalte propoziții au început să curgă, una după alta, fără să depun nici un efort.
Am aflat, astfel, că pe soțul femeii îl cheamă Gelu, am aflat povestea lor, întreagă, și tot, dar absolut tot ce a urmat după, inclusiv numele fotografului la care Amalia merge, după aceea, să mărească o fotografie care-l reprezenta pe Gelu, cum le cheamă pe rude, ce se întâmplă în continuare, cap-coadă, de la început și până la sfârșit, cu lux de amănunte.
Altfel zis, am văzut un film într-o secundă. Trebuia doar să-l pun pe hârtie.
Și nu prea mi-a ieșit, fiindcă nu prea știam să scriu.
Dar am așternut rapid, în câteva ore, sau zile, vreo 50-60 de pagini, fără nici o ștersătură.
Semăna cu o nuvelă de mari dimensiuni.
Apoi firul s-a rupt. N-am reușit să închei textul.
Au trecut câțiva ani. Din nou am încercat să înnod firul poveștii. N-a mers.
Și au mai trecut niște ani. Între timp, devenisem scriitor cu acte în regulă, aveam mai multe cărți, o mică notorietate, eram Cornel George Popa. Scriitorul Cornel George Popa.
Însă ori de câte ori mă apropiam de textul acela, intitulat Celălalt, de la bun început, textul, aidoma unui cal nărăvaș, mă arunca din șa.
Și, la un moment dat, când am împlinit 60 de ani, chiar de ziua mea, mi-am dorit, mi-am propus, am hotărât să-l termin.
Și, după un an de muncă pe brânci, am reușit.
Asta așa, pe scurt, da?
Pentru că e vorba de personaje puţine, dar puternice, şi de un cadru mai degrabă rigid, rece, impresia mea e că romanul acesta ar fi putut fi scris foarte bine de un scriitor nordic. Aveţi ceva afinităţi faţă de literatura nordică, care a prins binişor la noi în ultimii ani, sau e doar o potrivire fericită?
Nu, nu am. Am citit ceva, Trilogia Fiordurilor, pare-mi-se, deși cred că autorul e islandez, o carte semipolițistă, de un autor norvegian, clar, sau suedez?, n-am nervi acum să caut, dar trebuie reținut, în principal, că stilul și povestea sunt din 25 decembrie 1985, sigur-sigur, când nu prea erau multe influențe nordice pe la noi. E o simplă potrivire.
„Celălalt” spune o poveste deosebită de dragoste, dar vorbeşte şi despre aparenţele realităţii. Ce aţi dorit să surprindeţi în primul rând sau care a fost mesajul pe care aţi dorit să-l înţeleagă cititorii dvs. înainte de orice?
Nu știu, sincer. Am scris o poveste, știu că e mai bună decât alte cărți pe care alții le consideră bune – asta așa, din vârful degetelor, sufocat de uluitoarea mea modestie -, dar nu m-am gândit la un mesaj. Mi-am propus doar să fiu foarte, foarte, foarte bun, și mi-a reușit.
Următorul roman nu va semăna și nu seamănă deloc cu ăsta. Știu precis, fiindcă deja mă aflu la jumătatea lui, și este extraordinar.
Cornel George Popa este prozator, dramaturg și regizor.
Născut pe 6 iulie 1957, în comuna Popricani, județul Iași, a absolvit Facultatea de Construcții (Iași, 1986) și UNATC, secția Regie Film (București, 1997). A lucrat peste 10 ani în presa scrisă (Opinia Studențească, Zig-Zag, Timpul etc.), apoi a făcut televiziune, teatru, film și publicitate.
Autor a 11 volume – proză scurtă, roman, teatru, eseu –, a obținut Premiul Liviu Rebreanu pentru debut (Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, Institutul European, 1992) și Premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului (Viața mea sexuală, Unitext, 2005). Dobitocul de țînțar (Cartea Românească) și Nesimțitul (Mașina de Scris) au intrat în topul primelor 10 cărți de proză ale anilor 1996-1997, alcătuit de revista Cuvîntul. Cele mai recente apariții sunt: Salonul de masaj (All, 2014), Ura (Cartea Românească, 2014), Ultima cină cu Leonardo. Anula (Corint, 2015) – nominalizare Proză, Premiile Uniunii Scriitorilor, Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar (Polirom, 2016).
Cornel George Popa, „Celălalt”, Editura Trei, anul publicării: 2019, nr. pagini: 256
Cartea este disponibilă pe libris.ro.
scrie un comentariu