Vă oferim un fragment din romanul Cornul inorogului, debutul în ficțiune al binecunoscutului critic și istoric literar Bogdan Creţu, apărut de curând în colecția „Ego. Proză” a Editurii Polirom, și în ediție digitală.
„Urmărind anii de ucenicie și călătorie ai lui Dinu Zărnescu, Bogdan Crețu îi recuperează prospețimea prin inepuizabilul său libido scriptural, lansîndu-se într-un biografism bine fantasmat, și ne poartă, dezinvolt, de la țară la oraș, din spațiul academic românesc în cel occidental, din căminele studențești și amfiteatre în muzee, la operă, în metroul parizian – peste tot, cu o mare foame de medii și tipologii. Dar, în primul rînd, ne oferă – între gasconadă și dramă, cînd liric, cînd sarcastic, cînd ca un moralist autoironic – o galerie fără egal de personaje feminine, revizitînd – pe cît de exuberant, pe atît de nuanțat – erosul și polemizînd indirect cu tezele uniformizatoare și castratoare ale ideologiilor de gen. Bogdan Crețu oferă, cu primul său roman, o carte pentru toată lumea (însă nerecomandabilă minorilor [sic]), plină de vervă picarescă și bulimie livrescă, puștească și înțeleaptă, realistă pînă la a atinge, pe alocuri, un naturalism crud și ireală, cînd trebuie, pînă la transfigurare.” (O. Nimigean)
Puteţi cumpăra cartea de la:
„Personajul central, scriitor la viața lui, apare în scena de la începutul romanului grăbindu-se spre spitalul în care tatăl său trage să moară, pentru ca în ultima pagină să-l vedem grăbindu-se parcă să iasă din scena vieții, într-un Porsche Panamera care rulează cu 230 de kilometri pe oră spre Paris. Instinctul morții, așadar, încadrează o narațiune predominant erotică. Romanul îmi amintește de Dragostea în vremea holerei și mai ales de declarația lui Gabriel García Márquez la apariția cărții: «Este pentru prima dată cînd am avut curajul să scriu patru sute de pagini numai despre dragoste». Și în cazul lui Bogdan Crețu este pentru prima dată, dar curajul său îl văd îndoit, dat fiind că povestea lui se întîmplă în România, unde o scriitoare de etnie șvabă-evreiască, viitoare laureată a Nobelului literar, violată de trei securiști, naște în exil o fată pe care o botează Romanița, al cărei tată îl consideră a fi Poporul Român.” (Radu Aldulescu)
Fragment
„Atunci tatăl i-a spus tranșant că nu mai vrea să trăiască. Avea și o teorie pe care fiul, mândru de prostia vârstei, nu a înțeles-o pe loc. Nu era o teorie scoasă din cărți, nu mai avea răbdare să citească. E simplu, i-a spus tatăl, de ce ar trebui să mai trăiesc?, mi-am cam făcut partea, mi-am cam îndeplinit datoriile și nu încerca acum să mă șantajezi și tu sentimental cu chestii de felul trebuie să trăim cât mai mult, trebuie să îți vezi nepoții, nu, astea sunt amănunte, ce era esențial s-a întâmplat. Și ce era esențial? a întrebat Dinu uimit, dându-și seama că nu era vorba de elucubrațiile unui om alcoolizat, ci de o teorie foarte precisă, esențial e că m-am născut și că nu am murit imediat după aia, esențial e că am devenit adult, esențial e că ți-am dat ție viață, că am muncit și că nu v-am lăsat pe drumuri, în afară de astea, toate sunt secundare, speculații de mâna a doua. Am înțeles târziu asta și am plătit idealismul meu din tinerețe, am simțit cumva adevărata mea viață ca pe un rest al primeia. Esențial e doar ce se întâmplă natural. Ce ne cere natura. Nu complica, nu mă refer la natura umană. Natura e mult mai mult decât natura umană. Nu a îndrăznit să-l contrazică, a intuit că are dreptate, nu era convins, dar instinctul îi spunea că tatăl are dreptate, așa trebuia să fie, tatăl are întotdeauna dreptate. Cam asta e, mi-am îndeplinit rolul, a continuat, tot ce am făcut după asta și tot ce aș mai putea face e, dacă nu inutil, atunci decorativ. Și ce ne învață pe noi natura despre organismele care își îndeplinesc rolul? a scandat, cu o sclipire de satisfacție malițioasă în ochi, cu o autoironie pe care o gusta în timp ce o exercita, ne învață că trebuie să lase locul altora, dar noi uităm asta și credem că treaba noastră e să o lungim aici, până devenim nenecesari sau, dacă persistăm, neputincioși, povară pentru ceilalți. Vezi tu, ne văicărim atâta și uităm ce contează: suntem totuși niște organisme, niște banale organisme al căror sens e să-și îndeplinească funcțiile vitale, să se nască, să supraviețuiască, să-și transmită genele, după aia moartea e igienică, lași loc altuia, faci curat și lași locul liber, ce mare scofală. Ce mare căcat e să mori?! Tu ai prea multă literatură în cap și supradimensionezi realitatea, eu sunt chimist și îți pot spune: scopul vieții e viața în sine. E simplu: contăm ca specie, nu ca indivizi. Am găsit într-un almanah mai vechi și un panseu al unui scriitor neamț, care zice cam același lucru, că viața nu e altceva decât schimbare de materie cu păstrarea formei. Mă rog, pe-acolo. Asta să o ții minte de la mine, ești sau vrei să fii scriitor și crezi că realitatea e aia măruntă, personală, bine, să spunem că și aia contează, dar ce poate ea schimba la nivelul sistemului, la nivelul speciei? Dacă pierzi privirea de sus, care poate ți se pare rece, dar este doar exactă, e privirea unui biolog, să spunem, dacă o pierzi pe asta, nu înțelegi nimic, rătăcești bezmetic pe niște culoare fără să pricepi că ele vin de undeva și duc undeva, că e un sistem care le conține. Dinu nu a știut cum să răspundă, a tăcut, simțind că vorbele alea s-au împlântat adânc în el (ca mărul în carapacea gândacului Gregor Samsa, se gândește acum), le simțea acolo ca pe un corp străin imposibil de asimilat.”
Bogdan Crețu (n. 1978) este critic, istoric literar și eseist. A publicat sute de studii și de articole în reviste academice și culturale, e coautor al unor sinteze apărute la edituri prestigioase din țară și din străinătate. Autor a șapte volume de istorie literară multipremiate, dintre care cel mai important este Inorogul la Porțile Orientului. Bestiarul lui Dimitrie Cantemir. Actualmente semnează o rubrică de cronică literară în revista Observator cultural. Romanul Cornul inorogului, pe care îl socotește o formă de bovarism, reprezintă debutul lui în ficțiune.
scrie un comentariu