Corpor(e)alitatea unei existențe – despre „Descheierea corpului” de Aksinia Mihaylova

Aksinia Mihaylova (n. 1963) rămâne una dintre cele mai cunoscute poete și traducătoare de origine bulgară. După ce a absolvit Universitatea Sf. Clement Ohridski din Sofia, la secția de filologie bulgară și franceză, s-a numărat printre fondatorii primei reviste literare independente din țară, Ah, Maria. A publicat șase volume de poezie în limba bulgară (Ierburile somnului, 1993; Luna în vagonul pustiu, 2004; Trei anotimpuri, 2005; Partea cea mai de jos a cerului, 2008; Descheierea corpului, 2011; Schimbarea oglinzilor, 2015) și două în franceză – Ciel à perdre, 2014 (pentru care primește și Premiul Apollinaire) și Le baiser du temps, 2019. Poemele sale au fost traduse în peste 20 de limbi, Aksinia fiind, la rândul său, o traducătoare prolifică, cu peste 35 de cărți la activ (George Battaille, Anne Wiazemsky, Guy Goffette, Sylvie Germain, Liliane Wouters sunt doar câțiva dintre autorii pe care i-a abordat).

Descheierea corpului (Tracus Arte, 2019), antologia alcătuită și tradusă de Irina Nechit, surprinde spiritul unei autoare pentru care poezia este capabilă să lipească decupaje ale cotidianului cu o naturalețe întrecută doar de sensibilitatea voltaică a unei voci condamnate și eliberate deopotrivă de trecerea prin lume. De altfel, Irina Nechit face o pseudo-tetralogie a maturizării și a condensării mediilor în care vocea Aksiniei când răspândește o lumină orbitoare („Ultima dedicație“), când răscolește subtonuri grave și sugestii tanatofore („Tăcerea roșie“). Traducerea Irinei Nechit surprinde fiecare volută sufletească, fiecare moment în care versurile propun nu numai un reviriment al materiei poetice, ci și o anumită transparență a binelui. Poți ajunge astfel să te întrebi dacă e cu adevărat atât de simplu să pătrunzi în epicentrul durerii și să ieși de acolo intact.

Cele două poete devoalează feminitatea prin intermediul imaginilor care unesc dimensiunea corporală și natura, tristețea și resemnarea, absența și liniștea, într-un dialog în care una dintre ele experimentează la nivel textual, iar cealaltă o descifrează cu o bucurie explozivă a întâlnirii. Așa cum mărturisește chiar A.M., nu există lost in translation, ci regăsit prin traducere, mai ales acolo unde materialul este încărcat de poezie. Întâlnirea celor două e un experiment reușit în care obsesiile luminii, absenței, „căutând forma cea mai potrivită a tandreței“, descriu scriitura feminină (Hélène Cixous, Râsul Meduzei) atunci când puterea ei este extrasă din corp și din trăirea propriei individualități.

Aksinia Mihaylova dă măsura unei poetici în care se întâlnesc o lume puternic senzorială, a corpului care se lasă descompus în particule elementare, și o alta a fragilității, o „vulnerabilitate strălucitoare“, așa cum o numește Ruxandra Cesereanu. Între fragmentele de viață care se izbesc unul de celălalt ca într-un domino provocat întâmplător, Mihaylova notează cu o melancolie tarkovskiană senzații care, cu timpul, nu i se mai par străine: „urmăresc viața, întotdeauna superioară nouă/și înțeleg că nu are sinonim“. Din viață se desprind apoi scene cu un impact vizual determinat nu de violență sau de extaze, ci dimpotrivă, de rețele de cuvinte în care lentoarea extrinsecă este dublată de o amorțeală interioară: „am obosit să-mi fiu și corabie, și mare/vânturile întârzie“.

Poeta bulgară taie versurile exact în momente de coliziune a senzațiilor trăite la apariția geografiile exterioare, lăsând la lumină acele părți în care intensitatea singurătății, maternității sau dragostei marchează mai degrabă o expulzare a furiei. Lumina își face loc prin crăpături precum credința, amintind de versurile lui Emily Dickinson din I’ll tell you how the Sun rose, cu aceeași forță a realității pătrunse de divinitate. Fragilitatea, resemnarea în fața morții, timpul și urmele sale adânci nu înfierează scriitura, ci reușesc (chiar și contraintuitiv) să descrie substratul unui discurs viu, atașant, amintind că „tot ce e parte din tine are dreptul la existență“.

Geneză

I

precum castanul în vremea coacerii

își deschide pumnii ghimpoși

cele mai importante sunt pâraiele

venelor

în ele s-au împotmolit flote obosite

buchete de maci ofiliți

se rup în cheaguri

se scurg

de la gât spre pântec

și câmpia roșie

a corpului tău descheiat

începe să freamăte în adierile dimineții.

Aksinia Mihaylova, „Descheierea corpului”, Editura Tracus Arte, anul apariţiei: 2019, nr. pagini: 90, traducere din limba bulgară şi selecţie de Irina Nechit

---

Puteţi cumpăra cartea de la: