polirom.ro

Volumul este publicat în colecţia Hexagon (traducere de Andreea Rosemarie Lutic) şi reprezintă un nou titlu remarcabil de la autorul cărţii „Despre toate, pe scurt”.

Ne petrecem întreaga viaţă în corpul nostru, dar ştim foarte puţine despre acesta. Bill Bryson ne invită într-o călătorie uluitoare prin organism, dezvăluindu-ne cum funcţionează, remarcabila sa capacitate de a se vindeca, precum şi ce anume poate merge prost uneori. Dar, pentru el, a scrie despre corpul uman înseamnă şi a ne împărtăşi poveştile celor care au schimbat istoria medicinei, fie ei doctori geniali sau oameni de ştiinţă nebuni, bolnavi celebri sau pacienţi necunoscuţi. O continuare fascinantă a cărţii Despre toate, pe scurt, care ne arată ce alcătuire unică de mecanisme extraordinare este corpul şi că sîntem mult mai complecşi decît am bănuit vreodată.


„Bill Bryson scrie mai bine, este mai amuzant şi stăpîneşte subiectul mai profund decît oricine altcineva. O carte spumoasă, provocatoare şi distractivă.” (The Wall Street Journal)

„O carte extraordinară, care îşi propune să facă pentru corpul uman ceea ce Despre toate, pe scurt a făcut pentru ştiinţă. Reţeta supremă pentru viaţă.” (The Guardian)


Din cuprins:

Cum să construieşti o fiinţă umană • Exteriorul: pielea şi părul • Creierul • Inima şi sîngele • Departamentul de chimie • În sala de disecţie: scheletul • Sistemul imunitar • Hrana cea de toate zilele • Somnul • Cînd lucrurile merg prost: bolile • Cînd lucrurile merg foarte prost: cancerul • Sfîrşitul


Bill Bryson, născut în SUA, a lucrat ca jurnalist şi a fost rector al Universităţii Durham din Marea Britanie. La Editura Polirom, de acelaşi autor au mai apărut Acasă. O istorie a vieţii private (2012, 2017), De cealaltă parte a lumii. Călătorind prin Australia (2014), O plimbare în pădure. Redescoperind America pe cărările Munţilor Apalaşi (2015), Călătorii prin Europa (2015), Despre toate, pe scurt. De la Big Bang la ADN (2015), 1927. O vară care a schimbat lumea (2016), Însemnări de pe o insulă mică. O călătorie prin Marea Britanie (2017), Drumul către Little Dribbling. Noi însemnări de pe o insulă mică (2018), Însemnări dintro ţară mare. Visul american văzut de aproape (2018) şi Continentul uitat. America micilor oraşe (2019).


Fragment

În 1954, cu două zile înainte de Crăciun, Richard Herrick, din Marlborough, Massachusetts, era în pragul morţii din cauza insuficienţei renale, la doar 23 de ani, cînd viaţa i‑a fost salvată, devenind primul beneficiar din lume al unui transplant de rinichi. Herrick a fost extraordinar de norocos, fiindcă avea un frate geamăn identic, Ronald, deci un donator ale cărui ţesuturi erau perfect compatibile cu ale lui.

Chiar şi în aceste condiţii, nimeni nu mai încercase pînă atunci o asemenea procedură, iar medicii nu erau deloc siguri care aveau să fie consecinţele. Una dintre posibilităţi era ca ambii fraţi să moară. După cum a explicat peste ani doctorul Joseph Murray, şeful echipei de chirurgi: „Nici unul dintre noi nu îi ceruse vreodată unei persoane sănătoase să accepte un risc atît de mare doar pentru a salva pe altcineva”. Din fericire, rezultatul a fost mai bun decît ar fi îndrăznit cineva să spere; de fapt, a fost ca în poveşti. Richard Herrick nu numai că a supravieţuit operaţiei şi s‑a însănătoşit, dar s‑a căsătorit cu infirmiera care l‑a îngrijit şi a avut cu ea doi copii. A mai trăit opt ani înainte să se îmbolnăvească din nou şi să fie răpus de boala de care suferise iniţial, glomerulonefrită. Fratele lui, Ronald, a mai trăit 56 de ani cu singurul rinichi rămas. Chirurgul lui Herrick, doctorul Joseph Murray, a primit Premiul Nobel pentru Fiziologie sau Medicină în 1990, mai ales pentru activitatea lui ulterioară în domeniul imunosupresiei.

Dar, din cauza respingerii noilor organe, majoritatea celorlalte încercări de a realiza un transplant au fost sortite eşecului. În deceniul următor, 211 persoane au fost supuse unui transplant de rinichi, însă cele mai multe nu au supravieţuit mai mult de cîteva săptămîni. Doar şase dintre ele au mai trăit un an – iar în majoritatea acestor cazuri donatorul a fost un frate geamăn. Transplanturile au început să devină o procedură de rutină abia după obţinerea unui medicament‑minune, ciclosporina, pornind de la o probă de sol colectată întîmplător în timpul unei vacanţe în Norvegia.

În ultimele cîteva decenii, progresele din domeniul transplanturilor au fost uluitoare. De exemplu, în prezent, în Statele Unite primesc anual un organ prin transplant 30.000 de persoane, dintre care peste 95% supravieţuiesc cel puţin 12 luni, iar 80% sînt încă în viaţă după cinci ani. Dezavantajul este că cererea de organe depăşeşte cu mult oferta. La sfîrşitul anului 2018, în Statele Unite, pe listele de aşteptare pentru un transplant se aflau 114.000 de persoane. La fiecare zece minute, pe listă este adăugată o nouă persoană, iar zilnic mor 20 de pacienţi înainte de a li se putea găsi un organ. Persoanele care fac dializă trăiesc, în medie, cu opt ani mai mult, dar această durată creşte la 23 de ani în cazul unui transplant.

Aproximativ o treime dintre rinichii transplantaţi provin de la donatori vii (de obicei, o rudă apropiată), dar toate celelalte organe destinate transplantului sînt de la donatori decedaţi, ceea ce constituie o adevărată provocare. Oricine are nevoie de un organ trebuie să spere că o persoană va muri în împrejurări care să permită supravieţuirea unui organ sănătos, refolosibil, de dimensiunea potrivită, că victima nu se află la o distanţă prea mare şi că două echipe de chirurgi vor fi gata să intervină la timp – una care să preleveze organul de la donator şi alta care să realizeze transplantul. Timpul mediu de aşteptare pentru un transplant de rinichi este în prezent de 3,6 ani în SUA, faţă de 2,9 ani în 2004, dar mulţi oameni nu pot aştepta atît de mult. În Statele Unite mor anual, în medie, 7.000 de persoane în aşteptarea unui transplant. În Marea Britanie, cifra este de circa 1.300 pe an. (Criteriile de măsurare din cele două ţări diferă puţin, aşa că cifrele nu sînt direct comparabile.)

O posibilă soluţie ar fi utilizarea de organe provenite de la animale. Organele prelevate de la porci ar putea fi dezvoltate pînă cînd ajung la dimensiunea potrivită, fiind apoi utilizate după bunul‑plac. Astfel, operaţiile de transplant ar putea fi programate, în loc să fie tratate ca nişte urgenţe. În principiu, este o soluţie nemaipomenită, dar în practică pune două probleme principale. Una dintre ele este că organele provenite de la o altă specie provoacă o reacţie imunitară foarte puternică (sistemul nostru imunitar ştie prea bine că nu ar trebui să avem în noi un ficat de porc), iar a doua este că porcii au din belşug ceva numit retrovirusuri endogene porcine (PERV), ce pot infecta orice fiinţă umană în care ajung. Sînt speranţe ca ambele probleme să fie rezolvate în viitorul apropiat, ceea ce ar putea transforma perspectiva a mii de oameni.

O altă problemă, nu mai puţin dificilă, este că medicamentele imunosupresoare nu sînt perfecte, din mai multe motive. În primul rînd, afectează întregul sistem imunitar, nu doar organul transplantat; prin urmare, pacientul capătă o vulnerabilitate permanentă la infecţii şi cancere cărora, în mod normal, sistemul imunitar le‑ar face faţă. În plus, medicamentele pot fi toxice.

Editura Polirom, 2021, nr. pagini: 464, traducere de Andreea Rosemarie Lutic

Puteţi cumpăra cartea de la:

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here