Scriitor prolific, disciplinat și dedicat pasiunii sale, Cosmin Leucuța a început să scrie povești încă de la 14 ani și a câștigat, la 23 ani, concursul de debut organizat de editura Adenium pentru romanul Laptele negru al mamei. După publicarea volumului de proză Numele altora (CDPL, 2017), la un an distanță i-a fost acordat premiul Tânărul Prozator al Anului pentru romanul Hoodoo (Polirom, 2018), pentru ca mai apoi, în 2021, să câștige din nou, și pe bună dreptate, acest premiu pentru volumul de proză scurtă Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? (CDPL, 2021). Romanul Cerul ca oțelul, publicat anul acesta la Editura Humanitas, se țese pe marginea unui scenariu apocaliptic, dar are în centrul său un personaj feminin exemplar. Despre experiența de a scrie de-a lungul celor doi ani de pandemie, despre recuperarea memoriei ca temă majoră în scris și despre cel mai nou roman al său, Cosmin Leucuța a povestit pentru citestema.ro, răspunzând la câteva întrebări adresate de Mihaela Pascu-Oglindă.
Cerul ca oțelul vine cu un scenariu apocaliptic și captivant după doi ani trăiți sub semnul incertitudinii. În cartea ta, în noua lume, „toate mor, totul se năruie, nimic nu rezistă timpului”. Cum ai resimțit pandemia față în față cu scrisul? Cum s-a împăcat starea de alertă cu starea de creație?
Au fost momente când am simțit că totul urma să se prăbușească peste noi, momente de panică și deznădejde, dar timpul trece, planeta continuă să se învârtă și în final ne-am obișnuit și cu asta. A trebui să-mi ajustez toleranța la un nivel mai ridicat de stres, dar în rest n-am simțit schimbări prea mari. Am continuat să scriu în felul haotic în care o fac de obicei, am încercat să fac abstracție de comportamentul general de dincolo de pereții casei, să nu mă las influențat de ceea ce se întâmpla afară… Cât privește felul în care haosul și incertitudinea pandemiei au influențat sau s-au transferat în carte, cred că acestea două sunt jumătăți complementare. Cartea își propune să arate (fără să pornească neapărat de la un scenariu de pandemie) urmarea unei situații-terminus pentru omenire.
Protagonista noului tău roman își pierde familia mult iubită, iar amintiri prețioase o vor însoți de-a lungul călătoriei sale. Recuperarea memoriei pare aici o variantă a salvării, a supraviețuirii. Cum îți influențează viața de familie scrisul?
Familia e microuniversul din care îmi trag seva, și o parte din el se reflectă în ceea ce scriu. Uneori mă impulsionează spre scris, alteori mă ține în loc. Iar memoria, tema rememorărilor e un fir roșu ce străbate toate cărțile pe care le-am publicat, era inevitabil să apară și aici. M-a ajutat să pot străpunge starea protagonistei, să trec de armura traumelor ei, de sterilitatea singurătății și să scot la iveală tot ce nu puteam spune natural în alt fel.
Toate scrierile tale sunt structurate, nimic nu e dezlânat. Cerul ca oțelul ar primi coroniță, din acest punct de vedere. Cum s-a construit acest roman? Ai avut un plan bine pus la punct de la început și care a fost scânteia?
Ideea mi-a încolțit după ce am trecut de primul șoc al pandemiei, după ce am început să raționez asupra situației, iar inițial voiam să leg narațiunea de realitatea din jur. M-am răzgândit aproape imediat, din două motive: în primul rând nu era un subiect nou, clișeele postapocaliptice sunt foarte abundente în nișa asta, voiam să evit detaliile specifice pentru că sunt „fumate” de multă vreme, nu mi-am propus să reinventez roata și oricum cred că elipsele poveștii sunt mult mai realiste pentru un personaj aflat într-o asemenea situație. În al doilea rând, voiam o poveste mai intimă, ceva care să fie împins înainte de un personaj interesant. Prin urmare, prima dată am conceput personajul, iar apoi am țesut povestea în jurul lui. La început a fost haos complet. Au fost momente când am vrut să abandonez cartea, îmi părea dificilă abordarea. În general nu prea am probleme cu intriga, indiferent cât de convolută se întâmplă să fie, am scris cărți mai complexe din punct de vedere narativ fără efort prea mare, dar când ai o poveste character-driven, lucrurile se schimbă complet, regulile de dinainte nu se mai aplică. Totuși, mă bucur că n-am renunțat, simțeam că dacă mă țin de poveste va ieși ceva bun. Așa că am continuat să scriu și am produs cinci versiuni ale romanului până când am hotărât că povestea s-a apropiat de forma pe care eram pregătit s-o dau la tipar. Am început din haos și am sfârșit într-o oarecare ordine.
Care e momentul cel mai greu al scrisului, în general? Care sunt acele obstacole pe care le întâlnești și peste care îți e greu să treci?
Să-mi stabilesc un ritm cât de cât constant atunci când lucrez la o poveste e cea mai grea parte. Din cauza programului de peste zi, reușesc să scriu doar seara, foarte târziu, chiar după miezul nopții, și de cele mai multe ori sunt prea obosit să pot lucra mai mult de o oră în fața laptopului. Iar în ora aceea trebuie să mă concentrez, să dau tot ce pot, și să fie ceva bun, ca să pot să merg la culcare mulțumit. În cazul cărții de față s-a adăugat problema construcției firului narativ despre care am vorbit mai sus.
Știu că ai aruncat un colac de salvare celor care își doresc un final fericit în Cerul ca oțelul, oricât de puțin probabil pare acest lucru într-un scenariu de sfârșit de lume. Eu l-am remarcat și m-am bucurat. Aș vrea să știu însă cât de sumbră e viziunea ta asupra lumii prin comparație cu cea din roman?
Colacul acela de salvare… În cadrul poveștii, da, pare încărcat de speranță, dar urmările de dincolo de final sunt destul de sumbre pentru personaje. Cât despre lume și viitorul ei, n-aș putea spune că sunt prea optimist. Pentru fiecare pas înainte, mi se pare că facem câte doi înapoi. Fiecare victorie a omenirii e urgent umbrită de câte un eșec, contrastele sunt din ce în ce mai puternice între perioadele de bunăstare și cele de decădere. Soarele încă strălucește deasupra noastră, aerul e încă respirabil, și copiii încă râd și se pot juca în iarbă, dar cât vor mai dura toate astea? Nu știu, n-am de unde ști. Mi-ar plăcea să conștientizăm pericolele care ne pasc, măcar în ceasul final, dar mi se pare că revelațiile de genul acesta sunt departe de noi, iar timpul nu e un lux pe care ni-l mai permitem.
Cine e, de fapt, această femeie supraviețuitoare, această luptătoare feroce, această leoaică tânără făcută să iubească și să lupte pentru cei pe care îi iubește?
Dacă mă întrebi dacă am construit personajul pornind de la o persoană reală, răspunsul ar fi da, sigur. Am fost crescut aproape exclusiv de femei, și pe aceste femei le-am văzut de multe ori de-a lungul anilor puse în fața unor situații stranii și copleșitoare, dar până la urmă au făcut alegerile corecte, sau măcar pe cele mai puțin greșite. Am compus femeia fără nume, în parte, din lucrurile bune și mai puțin bune ale tuturor acestor femei pe care am avut onoarea să le cunosc.
Parcursul tău scriitoricesc de până acum e demn de laudă. Se remarcă printr-o tenacitate a scrisului pe care, cred, doar un ochi exersat o observă sau un editor cu experiență. Cineva care știe să prindă perla dintr-un ocean cu nenumărate bancuri de pești, mai mici sau mai mari. Cum te vezi ca scriitor peste câțiva ani? Ai o imagine a ta la care ți-ai dori să ajungi?
(râde) Mulțumesc. Nu știu dacă îți vine să crezi, dar în primii zece ani de „carieră” am scris strict din pasiune, fără a avea cea mai mică intenție de a publica. Nu, să reformulez: am scris timp de zece ani fără să fiu, cumva, conștient că ar exista posibilitatea de a publica poveștile acelea pentru publicul larg. Eram concentrat 100% pe scris. De evoluat, cred că toți putem evolua dacă ne străduim. Trecem prin tot felul de experiențe care ne marchează și ne schimbă, și putem lua din fiecare întâmplare câte ceva până când ne transformăm într-o altă versiune a noastră. Când am început să scriu, aveam un singur țel, inspirat de ce am simțit când am terminat de citit cartea lui Frank Herbert: să scriu povești care să încânte lumea cel puțin la fel de mult cât mă încântă și pe mine. Acest lucru nu s-a schimbat. Sper doar că pe măsură ce trec anii, poveștile pe care le scriu să ajungă în mâinile cât mai multor oameni. Nimic nu m-ar bucura mai tare.
Puteţi cumpăra cartea (şi) de la:
scrie un comentariu