carturesti.ro

Cosmin Leucuţa a câştigat de două ori premiul Tânărul Prozator al Anului (în 2018, pentru Hoodoo, Editura Polirom, şi recent, pentru Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii?, Casa de Pariuri Literare, 2020). Am fost curios să aflu cum şi când a scris cartea care i-a adus din nou premiul acesta (acordat în cadrul Galei Tinerilor Scriitori) şi care este rutina sa de scris – dacă are aşa ceva.

Cosmin, am auzit că pandemia ţi-a priit: ai scris o carte în numai două luni, în condiţiile în care îţi lua cel puţin un an să dai gata un volum. Ar fi vorba, cred, despre un titlu pe care l-am putea vedea publicat în 2021. Totuşi, spre finalul lui 2020, între valurile de pandemie, a apărut Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii?, o colecţie de proze scurte, care te reafirmă aşa cum bine te-a descris Bogdan Munteanu odată cu Numele altora. Povestiri (în principiu) scurte – un scriitor care ştie să surprindă întâmplări tandre sau brutale, şi să aducă în atenţie dialoguri „şmechere”. În cât timp ai scris Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii? şi de ce acest titlu?

Salut Constantin, și mulțumesc pentru invitație. Da, am avut vreo două luni, în primăvara lui 2020, când am scris la foc automat, povestea curgea frumos și am dat-o gata în vreo 70 de zile. Am fost mega-inspirat. Cartea se numește Cerul ca oțelul, dar nu știu dacă va ieși în 2021. E posibil, deși trebuie să las cartea la dospit și să văd cum stă în picioare după un timp, să las spiritele să se calmeze. În mod sigur va fi nevoie de o rescriere, nu mă amăgesc că am scris o carte bună de publicat în doar două luni, și în funcție de cât durează asta depinde când va ieși cartea. Acum, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, fiind un volum de proză scurtă – deși eticheta asta e discutabilă, pentru cine l-a citit – l-am scris pe bucăți. Prima proză am compus-o în vara lui 2017, iar ultima în primăvara lui 2020. Titlul îl aveam de multă vreme disponibil, și are și el povestea lui. În toamna lui 2012, în seara în care am început relația cu Oana, care acum mi-e soție, ne plimbam prin Timișoara, after hours, și am intrat într-un hol care ducea spre curtea localului Cuib d’Arte. Pereții erau plini de afișe la tot felul de evenimente și unul dintre ele mi-a atras atenția: un poster cartonat, o oglindă, basically, care anunța cu litere simple, verzi, o expoziție de artă plastică semnată Doru Dumitrescu (artist plastic timișorean). Titlul expoziției era How will you dress at the end of the world? M-a lovit în plex chestia asta și am dezlipit posterul de pe perete, ca un vandal ce eram, și l-am luat acasă. L-am înrămat și a cam stat pe pereții tuturor locuințelor pe care le-am avut în ultimii 9 ani. Mereu am simțit că există și potențial literar pentru titlul acela. Și uite că am avut dreptate. Titlul se leagă, evident, și de experiențele personale pe care le-am avut alături de Oana.

În vara lui 2017 am început lucrul la cartea asta şi nici nu bănuiam că îmi va aduce al doilea titlu de Tânăr Prozator al Anului. A fost un drum lung, am râs şi am plâns pentru ea, dar am scos-o la capăt. Luați-o şi citiți-o, puține lucruri m-ar face mai fericit.

Găsesc interesant şi, totodată, curajos modul în care alegi câteodată să faci trimitere la „personaje” din lumea literară românească. I-aş aminti aici doar pe Mihai Iovănel şi pe Adrian Schiop, descoperiţi între alţii în Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii? Cum alegi numele de care „te legi” (de multe ori conotaţiile sunt pozitive) şi cât de mult iei în considerare ce anume ar putea gândi respectivii despre ce ai scris tu?

Cameo­-urile astea, easter egg-urile astea literare sunt felul meu de a mă conecta cu alți scriitori. Îi știu pe majoritatea, dar așa, de la distanță. Cărțile pe care le-am scris sunt pline de referințe de genul ăsta, unele mai la vedere, altele mai subtile, depinde cine are ochi să le vadă. Îmi place să interacționez cu cititorii, și am descoperit că poți face asta lasându-le mici indicii care să îi facă să urmărească niște fire de la început până la sfârșit. Totuși, nu le plănuiesc din timp, și nici numele nu le aleg dinainte. Totul vine natural. Dacă este loc de o referință, una care să nu pară forțată, nu mă deranjează s-o pun în poveste. Ideea e să fie potrivită cu contextul. Acum, cât privește ce ar putea crede oamenii despre felul în care le integrez numele în textele mele, intenția mea e să îi amuz.

În ştiinţa dialogurilor – pentru că asta chiar e o ştiinţă pe care o stăpâneşti –, şi nu numai acolo, se simte, cred eu, o influenţă dinspre proza nord-americană. Ai modele în zona asta? (Lavinia Bălulescu a pomenit două nume: Charles Bukowski şi Chuck Palahniuk. Te regăseşti?)

Da, e adevărat, literatura americană m-a format. Am citit un singur roman de Bukowski, Factotum, și cu părere de rău anunț că nu m-a dat pe spate. Cu Palahniuk e o altă treabă, cu el am o relație love-hate, pentru că, deși sunt de părere că de la Pygmy încoace nimic din ce a scris nu se ridică la nivelul primului său deceniu, stilul lui minimalist m-a cucerit din start și chiar am un roman (nepublicat încă) la care țin foarte mult, scris în stilul ăla. Dar din câte țin minte, dialogurile lui Palahniuk nu-s mereu cele mai naturale, ba chiar din contră, uneori sunt de-a dreptul bizare, că asta-i meteahna lui. Dialogurile din Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? vin dintr-o ambiție personală de a scrie conversații care să nu pară create, ci pur și simplu înregistrate de la mese străine, de lângă oameni care nu suspectează nimic. Ăla e genul de naturalețe pe care am vrut să-l surprind, de conversații care au loc într-o intimitate extremă, în ideea că nimeni altcineva nu le poate asculta. Dar, după cum am descoperit, asemenea dialoguri se scriu extrem de greu. Eu mi le repetam în cap, și apoi cu voce tare, – de a ajuns Oana să creadă că vorbesc singur prin casă! – ca să le simt, să-mi dau seama dacă sună a ceva ce un om ar spune, cu adevărat, altui om. Mi-am jucat fiecare replică live înainte să îmi spun „bă, acum sună bine!” Și dacă ar fi să recunosc influențele pentru partea verbală din volumul acesta, atunci musai să menționez pe John Updike, Cormac McCarthy și inegalabilul Bret Easton Ellis (de la care și Palahiunk și-a tras influențe serioase).

Scuză-mă pentru ce „spun” acum: îmi pari enervant de tânăr pentru cât de bine scrii şi aici mă refer la capacitatea de a surprinde şi descrie caractere şi situaţii cu mesaj, cu emoţie. Dacă mă gândesc că ai început să scrii serios pe la 14 ani (adică acum 20 de ani, dacă nu greşesc), poate că e normal să ajungi la asemenea performanţe. Nu, nu te laud, chiar mi se pare că există substanţă în finisajele tale, şi uimitor e că scrii aş zice multişor. 😊 Nu mai departe de 2018 îţi apărea la Polirom Hoodoo, 480 de pagini. Acum, cartea asta de proze scurte are peste 270. Şi am amintit şi de romanul trimis deja către edituri. Cum scrii, Cosmin? Mai exact: când găseşti timp pentru scris şi pe ce obişnuieşti să scrii? (n-aş sări aici peste faptul că, mai nou, eşti şi tată 😊)

Am făcut anul trecut, când am împlinit 20 de ani de scriitură, un bilanț al „operei” mele, unde am inclus și romane/volume de proză scurtă nepublicate sau neterminate, și aveam așa: 22 romane (din care 15 sunt neterminate), 5 volume de proză scurtă și încă vreo 30 de nuvele (din care vreo 10 neterminate). Multe dintre ele nu vor vedea probabil niciodată lumina tiparului. Uneori mai trec prin ele, mă mai mir la chestiile pe care le-am scris, îmi observ evoluția, dar le țin pentru mine. Cred că așa fac cei mai mulți, sau așa mi s-ar părea normal. Ce (ar trebui să) publicăm e doar vârful iceberg-ului. Pentru mine, toate textele pe care aleg să nu le public sunt exerciții care mă încălzesc pentru cărți precum Hoodoo sau Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii? Cum ziceam mai devreme, scriu doar când sunt inspirat. Nu încerc să forțez procesul, pentru că am făcut asta în trecut și am fost foarte dezamăgit de rezultat. Nu pot scrie la comandă, nu pot să mă țin de un program prestabilit. Cunosc câțiva autori care scriu zilnic câteva ore, într-un anumit interval, sau au alte sisteme care îi ajută să își creeze operele, dar la mine nu funcționează. Sunt leneș și extrem de nedisciplinat. Singura chestie care mă poate face să scriu un roman de 250 de pagini in două luni de zile e inspirația. Dacă mă lovește, dorm 3 ore pe noapte timp de două săptămâni, iar restul timpului îl petrec stând în fața tastaturii (scriu doar la laptop din 2005, pentru că mi-e infinit mai ușor să modific textele decât dacă aș scrie de mână), fără să mai țin cont de mare lucru în jurul meu, dar cam aici se oprește povestea. Dacă nu simt că am ceva bun de scris, mă țin deoparte. Nu mă deranjează să fac asta. Erau vremuri când îmi făceam griji dacă treceau câteva săptămâni fără să scriu ceva, mă frustra procrastinarea, dar apoi mi-am dat seama că nu-s genul care trebuie să scrie mereu ceva. M-am împăcat cu ideea că e OK să ai și pauze. Cel mai mult am stat 7 luni fără să scriu o frază. Acum, de când am devenit tată e și mai greu cu scrisul, pentru că am o mulțime de lucruri în plus de făcut, deci trebuie să petrec și mai puțin timp scriind efectiv textul. Dar e OK, pentru că mereu am scris poveștile în cap, și abia apoi le-am bătut la taste. Dacă am o poveste faină, mi se întâmplă s-o compun integral în cap, și când mă pun la masa de scris singura muncă pe care o mai am de făcut e doar să tastez.

Iar dacă tot eşti tătic, e firesc să te întreb: scrii şi cărţi pentru copii?

Oana cumpără lunar cărți pentru micul nostru Victor, și îi citim enorm, așa că la un moment dat mi-a făcut cu ochiul ideea de a scrie cărți pentru copii. Nu exclud pe viitor așa o întâmplare, dar recunosc că mi-e cam greu să-mi găsesc un subiect. Dacă aș scrie o carte pentru copii, aș face mișto de adulți în ea, așa cum făceau desenele animate cu care am crescut. În anii ’90 erau o mulțime de desene animate – Cow and Chicken, Animaniacs, Ed, Edd & Eddy, Dexter’s Laboratory fiind doar câteva – pline de umor subversiv pe care noi, cei care eram cel mult adolescenți la vremea respectivă, nu îl pricepeam. M-am uitat recent la desenele astea și am rămas mască la cât de pline sunt de chestii evident orientate spre adulți. Și noi ne uitam la ele complet ignoranți la ce vedeam, și treceam cu vederea fazele pe care nu aveam încă intelectul și experiența să le pricepem, dar ele erau acolo. Dacă aș scrie cărți pentru copii, așa le-aș scrie. Să le fac cu ochiul părinților din pagină, să-i facă să se oprească în mijlocul lecturii și să se uite unul la altul peste creștetul copiilor care așteaptă, să se întrebe unul pe altul din priviri: „tu ai văzut ce am citit aici?” Dar nu-i nimic decis încă, mă mai gândesc.

Acum, ca să mă întorc la Cum te vei îmbrăca la sfârşitul lumii?, sunt curios cum ai ales textele şi, mai ales, ordinea lor. Mi-e clar că ai deschis cu unul care să atragă şi, oarecum, să te definească – doi interlopi care bumbăcesc un gras în timp ce discută diverse, chiar şi despre literatură. Sunt 15 proze. Cum le-ai ordonat ca să arate bine în ochii cititorilor?

Inițial erau 20. Am tăiat din ele pentru că am vrut ca volumul să fie cât mai închegat. Prima poveste din volum – cea cu interlopii – nu a fost mereu prima, inițial se afla undeva spre mijloc. Voiam o narațiune care să meargă cât de cât cronologic, și mai ales să alterneze tonurile. Apoi mi-am dat seama că aveam nevoie de un hook ca să prind cititorul, și am decis să încep cu povestea cu interlopii, pentru că-i una dintre preferatele mele, din toate punctele de vedere. Apoi am continuat cu ordinea (cât de cât) originală și pentru încheiere – sunt de părere că finalul contează cel mai mult la o carte – am ales-o pe cea care mi-a dat cele mai multe bătăi de cap, dar de care mă simt cel mai apropiat sufletește.

Publici şi proză scurtă, şi roman. N-aş vrea să te întreb care sunt diferenţele dintre genuri când le „lucrezi”, ci mai degrabă ce te solicită mai mult când vine vorba despre fiecare dintre cele două? De pildă, e greu să găseşti un final bun unei proze scurte? Şi… cât de dificil e să construieşti un personaj solid, care să reziste pe tot parcursul unui roman? (am dat numai două exemple de probleme pe care mă gândesc că le întâmpină un scriitor de proză, fie ea scurtă sau roman)

(râde) Prozele scurte mi se par mai greu de scris decât romanele. Finalurile sunt în special problematice, am observat asta la toți scriitorii de proză scurtă. E greu să propui un subiect, să îl prinzi pe cititor cu niște personaje care să-i placă, să dezvolți o intrigă și să o faci să explodeze la final, cu impact real, în doar câteva pagini. Se întâmplă ceva ciudat cu finalurile – de cele mai multe ori mi se par ratate sau sub așteptări. Și subiectele pentru proze scurte mi se par greu de găsit. Adică, subiecte faine, că din cele banale (și tratamente pe măsură) găsești fără probleme. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, problema cu proza scurtă vine chiar din concept. Fiind ceva restrâns, îți trebuie un subiect interesant, și pierzi lejer cele câteva pagini prezentând ideea, dar e greu să găsești un sfârșit satisfăcător unui concept care se derulează atât de rapid. La romane e mai ușor, acolo personajele și intriga au (uneori prea mult) loc să se formeze, să se dezvolte, să-și găsească direcția. Proza scurtă pe care o scriu se bazează în mod primar pe dialoguri, pentru că acolo mi se pare că mă descurc cel mai bine. De multe ori nu prea mai e nevoie nici măcar de indicații scenice. Totul vine din situația creată, din inflexiunea vocilor, din tensiunea pe care replicile o creează.

Casa de Pariuri Literare, anul publicării: 2020, nr. pagini: 274

Puteţi cumpăra cartea de la:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here