Cinci personaje în căutarea unui autor
Am încercat încă o dată să mă ridic din fotoliu, dar zadarnic. Mușchii nu păreau să mă mai asculte. Odată cu efortul meu, însă, ceva a părut să se deștepte în întunericul care mă înconjura. Pași moi s-au auzit apropiindu-se, apoi, brusc, s-a aprins un alt proiector, desenând pe podea un cerc de lumină geamăn celui care mă ținea prizonier. În mijlocul său, familiar și străin deopotrivă, mai tânăr decât mine, un bărbat care…
-A… Alex? am întrebat, surprinzându-mă și pe mine. Alexandru Damian?
A zâmbit neprietenos.
-Ca întotdeauna, ai dreptate. Tare-aș vrea să mai inversăm puțin rolurile, și să-ți scriu eu ție replicile, și să te bag în cele mai neplăcute situații.
A fost rândul meu să zâmbesc. De ce suna totul atât de cunoscut?…
-Știi ceva? i-am zis. Provocarea mă atrage. Nu știu dacă putem să facem schimb de roluri, însă, dacă tot ești aici, putem discuta despre ce s-a întâmplat.
-Okay, te ascult. Uite, zi-mi de ce trebuia să oferi lumii o altă carte despre scriitori.
Am ezitat o secundă.
-De acord. Puteam să scriu despre orice altceva. Când scriu povestiri chiar scriu despre orice. Cred că un scriitor trebuie să fie în stare să accepte orice provocare. Este un subiect despre care nu știi nimic? Documentează-te. Este un subiect tabu, care te sperie chiar și pe tine? Cu atât mai mult îți ești dator ție însuți să-l ataci. Este ceva care nu promite nimic – o poveste despre o foaie de sugativă, sau despre balta din colțul străzii, sau despre bărbatul care joacă table chiar sub balconul tău? Nici o problemă – trebuie să fii capabil să-i atașezi fiecărui subiect o poveste. Și fiecare subiect devine un vehicul pentru povestea pe care vrei s-o spui, și fiecare foaie de sugativă poate oglindi dramele închise între rândurile vreunei scrisori… Totuși, dincolo de simpla provocare, există profesiunea de credință, există lucrurile pe care știi că dintotdeauna ai vrut să le scrii, lucrurile pe care ești dator să le scrii. În ceea ce mă privește, mi-am dorit dintotdeauna să scriu despre artiști, și despre condiția geniului, și despre sacrificiile care trebuie făcute pe altarul operei de artă.
-Vorbești despre sacrificiile pe care, atâta vreme, tu însuți te-ai ferit să le faci?
Am simțit că-mi iau foc obrajii. Mi-am plecat privirea.
-Nici vorbă. Mă rog, poate. Da. Bine, ai dreptate, deși nu-mi place să vorbesc despre asta. Scriam încă din școala generală și debutasem în ziare din primii ani de liceu. Însă eram interesat de practic orice, iar atunci când am terminat liceul mi s-a părut o provocare să evit literatura și să mă dedic unui domeniu fundamental diferit. Și da, am ajuns să fac lucruri super-interesante, să trimit sateliți pe orbita Pământului și roboți pe Marte, însă niciodată n-am simțit că asta ar fi fost de ajuns… Și atunci am vrut să scriu – însă niciodată, în noua mea viață, asta n-a mai fost ușor. Viața mea a devenit o luptă a extremelor – tehnic la serviciu, aventuros în vacanțe, și liric, epic sau filosofic cu țârâita, pe unde mai încăpea. Ca să dedic mai mult timp scrisului trebuia să fur de altundeva… Am ales bine în acel an 1989? Chestiune de perspectivă. Deci, da, înțeleg câte ceva despre sacrificiu. Ca să revin, în „Piramida” am vrut să le dezvălui și altora amploarea dragostei mele pentru scris. Și aici nu este vorba numai despre suferință și sacrificiu, fiindcă de fapt scrisul, atunci când vine dintr-o nevoie interioară, îți aduce satisfacții incredibile și este o stare minunată de a fi. Nu mă refer acum la sentimentul de a fi publicat – o să revin poate la asta –, ci la scris, pur și simplu, la vârtejul de idei care-ți ocupă mintea și la cuvintele care se așază pe pagină exact în ordinea în care simți că trebuie s-o facă. Adrenalina pe care o caută alpinistul agățat de peretele lui vertical, în bătaia crivățului, o simte și scriitorul atunci când frazele țâșnesc din el mai repede decât le poate scrie. Nu ți-am dăruit asta în roman?
A încuviințat din cap.
-Da, mi-ai dat cu o mână și mi-ai luat cu zece. De ce atâta suferință? De ce trebuia să mă pedepsești?
-Ca să fiu sincer, n-am vrut asta. Ideea cu care am plecat la drum a fost aceea de experiment literar. Frustrările pe care le simțisem eu în 2001, încercând să-mi văd publicat „Candidat la crimă”, ți le-am împrumutat ție. În oglindă, m-am gândit la un scriitor aflat dincolo de zenitul carierei, un scriitor care a încercat aproape orice și căruia aproape nimic nu-i mai spune ceva, un scriitor care să fie deschis, nu, disperat, după un experiment. Ok, am zis, ce ar fi ca fiecare dintre voi să publice ceva în numele celuilalt? Care dintre voi avea mai mult de pierdut și care avea mai mult de câștigat? Mi-a fost clar, încă de atunci, că un astfel de târg nu poate să decurgă fără probleme, și dintotdeauna mi-a plăcut ca o carte, oricât de filosofică ar fi, să aibă o coloană vertebrală de thriller. Asta-mi șopteau, din spate, Eco, și Borges, și alți scriitori pe care îi iubesc. Însă nu știam care dintre voi o să trădeze primul, și din ce motiv. Și am lăsat paginile scrise deoparte, preț de câțiva ani. Când am revenit la ele, perspectiva dobândită în timp m-a ajutat să înțeleg ce trebuie să fac. În primul rând, trădarea nu putea să fie unilaterală. Oamenii se trădează unii pe alții și pe ei înșiși, tot timpul, chiar dacă recunosc sau nu asta. Dacă tu-l trădai pe Marius Vasilescu, el nu putea să-ți rămână dator. Iar aici am căutat din nou înăuntrul meu, și am realizat că reacției ăsteia chimice dintre cei doi scriitori îi lipsea catalizatorul…
-Adică eu? Un nou cerc luminos a apărut, tangent la celelalte două. În mijlocul său, o tânără pe care am recunoscut-o imediat.
De data asta nu mi-am mai pierdut cumpătul.
-Adică tu, Cezara. Tu erai muza, erai dragostea, iar cei doi (în clipa aceea un nou cerc s-a luminat, dincolo de cel care-o găzduia pe tânăra mea eroină, și în fotoliul din centrul lui l-am zărit pe tatăl ei, scriitorul Marius Vasilescu) erau fascinați de tine și te doreau în mod egal. Tu adăugai sare și piper. Tu-i erai interzisă lui Alexandru, și asta te făcea indispensabilă genezei romanului lui. De ce să mint, Cezara, în vreme ce-ți scriam rolul, m-am îndrăgostit eu însumi de tine.
-Ce glumă proastă! a izbucnit Cezara. Dacă mă iubeai, de ce în final m-ai redus la…
Am întrerupt-o.
-Toți alergăm după himere, Cezara. Lui Alex i-am spus că „Piramida” este o carte despre cărți. Ție o să-ți replic că este un roman de dragoste, și ce altceva este dragostea decât goana după o himeră? Construim în jurul unei persoane un cocon din propriile noastre vise, amintiri și speranțe, și încetăm să mai vedem persoana dinăuntrul coconului, firul de praf dinăuntrul perlei. Orbi, pipăindu-l pe cel din fața noastră, ne pipăim de fapt pe noi înșine.
Marius Vasilescu a tușit ca să-mi atragă atenția.
-Ca de la scriitor la scriitor, până la urmă despre ce este romanul tău?
Am oftat.
-Aș vrea și eu să știu. Dacă-i citești cronicile, este vorba despre doi scriitori, două cărți și o crimă. Cumva, romanul este prizonierul primului articol scris despre el, care mai apoi a fost reciclat în marea majoritate a articolelor ulterioare. Însă mi-e teamă că cei care așteaptă de la el un simplu thriller vor fi dezamăgiți. Categoric ritmul nu este de thriller, cu excepția finalului. Este un bildungsroman, fiindcă urmărește transformarea lui Alex sub influența voastră – am arătat cu degetul – a fructului otrăvit pe care i-l ofereați, coruperea lentă a idealurilor și principiilor sale, migrarea lui dintr-o lume curată dar neputincioasă (iar în clipa aceea s-a mai luminat un cerc, în mijlocul căruia, pe o canapea, se aflau așezați Maria și Viorel) într-alta, a posibilităților nelimitate. Dacă m-ați întreba cu o altă ocazie v-aș putea spune că este o carte despre iubirea pe care o port orașului meu, București. Sau că este un roman de critică socială – vezi, Cezara, discuțiile voastre despre generații sacrificate, despre ceea ce ne face pe noi, românii, atât de speciali, sau aventurile tale, Alex, în compania unora dintre cele mai corupte personaje ale începutului acesta de mileniu. Ca să fac o secțiune transversală prin societatea românească te-am purtat, Alex, de pe vârfuri până pe fundul abisului, și am observat prin ochii tăi tot ce era în jur… Și mai există ceva în „Piramida” – o piramidă răsturnată, care este romanul pe care-l scrii tu, Alex. Întotdeauna m-au atras arhitecturile complexe – iar coexistența celor două piramide, acest teseract literar, această dualitate de stiluri, a fost jocul care mi-a dat mie, ca scriitor, extrem de multe satisfacții. În final, piramidele se întrepătrund…
-Vrei deci, m-a întrerupt Viorel, să spui că te-ai distrat de minune scriind romanul ăsta. Ei bine, în vreme ce tu te distrai și îți permiteai luxul de a te gândi la arhitecturi nemaivăzute și strecurai cititorului mesaje secrete sub formă de acrostih, noi, cei de aici, sufeream. Cred că eu am cele mai multe motive să mă plâng, însă realitatea este că nici unul dintre noi nu a avut, în mâinile tale, o soartă prea bună. De ce trebuia să faci asta?
I-am văzut pe ceilalți clătinând aprobator din cap, cu fețele întunecate. Până și blânda Maria părea să mă privească acum cu ostilitate. Un fior rece mi-a urcat pe șira spinării. Viorel avea dreptate; îi folosisem pe fiecare dintre ei ca să ilustrez un concept, o morală, o parte din mine. Și pentru că scena acestei întâmplări, societatea românească a începutului de mileniu, era una strâmbă, suferindă, cu cortinele peticite și scândurile prost geluite, pentru că poveștile fericite în această piesă în care eu însumi trăiesc, sunt puține, le-am interzis și lor dreptul la fericire. I-am sacrificat unul câte unul.
Din dreapta mea s-a auzit un râs.
-Știi totuși ce e nostim în povestea asta? a rostit Alexandru Damian. S-a ridicat de pe scaunul său și a venit către mine. Ca în parabola lui Viorel, cea cu turnul cu o sută de etaje, tu se întâmplă să te afli cu un etaj deasupra noastră. Ne privești de sus și ne iei din când în când, din cutiuțele noastre individuale, cu penseta, și ne dai drumul în labirintul cărților tale, și ne pui să alergăm, ca pe niște șoareci de laborator. Asta nu înseamnă totuși că tu – m-a bătut cu palma pe umăr – te afli la ultimul etaj. Mi-a făcut cu ochiul, apoi a revenit în cercul lui de lumină.
Ce voia să spună? Fiorul de dinainte m-a străbătut iarăși, înghețat. Am încercat din nou să mă ridic din fotoliu, însă carnea părea că mi se sudase de pielea acestuia. Cuprins de o bruscă groază metafizică, am ridicat ochii și am observat că, în jurul meu, întunericul se risipise. Cele cinci personaje ale mele dispăruseră acum și ele.
Eram singur, prins între vaști pereți înclinați, care se uneau deasupra mea, într-un punct imens de îndepărtat.
O piramidă.
Preocupat să retrăiască istoria Olandezului zburator, CRISTIAN ENGLERT a colindat neobosit ţări şi continente, iar în clipa de faţă visele sale orbitează în spaţiul cosmic. De formaţie inginer de aeronave, cu specializări în software şi robotică, lucrează în prezent la Agenţia Spaţiala Europeană, în Noordwijk, Olanda.
Toata viaţa sa a încercat să găsească un echilibru între preocupările ştiinţifice şi cele literare. Primele povestiri şi romane a început să le scrie în jurul vârstei de 11 ani, însă şi-a făcut debutul publicistic de-abia în anii liceului. A continuat să publice în ziare şi reviste, iar la jumătatea anilor 1990 a înfiinţat primul ziar românesc integral virtual, Vocea Patriotului Naţionale. În 2001, şi-a publicat primul roman, numit Candidat la crimă, la Editura Pandora.
Mutându-se pe alte meridiane, s-a simţit dator să-şi încerce mâna în limba engleză. Rezultatul – un număr de povestiri publicate în ziare şi reviste, plus un roman pentru tineret numit Gamma Group. Chiar dacă engleza îi este o unealtă confortabilă, precizie, nerv şi inspiraţie tot în vocabularul limbii române caută. Dovada: ultimul său roman, Piramida.
scrie un comentariu