Cristian Teodorescu revine la Editura Polirom, cu un nou roman extrem de personal. „Tatăl meu la izolare” are legături cu „Medgidia, oraşul de apoi”, cartea care ne-a încântat acum câţiva ani şi tocmai prin prisma acestor conexiuni am ţinut să dăm curs unui mic interviu prin care să aflăm mai multe despre noul titlu.
Domnule Cristian Teodorescu, multe dintre cărțile dumneavoastră pe care le-am citit în ultimii ani mi s-au părut foarte personale. Pe seama ficțiunii, povestiți multe din istoria familiei. Putem include și „Tatăl meu la izolare” pe această „listă”?
Puteți, fiindcă așa e. Tatăl meu la izolare face parte din aceeași poveste de familie ca și Medgidia, orașul de apoi. Aici e vorba pe larg despre ceea ce li s-a întîmplat alor mei, mai ales tatii, în anii cincizeci-șaizeci, în București și la Medgidia, care începuse să fie orașul de apoi. Pe seama ficțiunii, ziceți. M-am tot gîndit, cînd scriam, la deosebirea dintre ficțiune și nonficțiune. Un roman, dacă nu e alcătuit numai din citate și din facsimile, oricît de apropiat ar fi de realitatea de la care pornește, e mai aproape de ficțiune decît de realitatea reconstituită la scara 1 pe 1. Oricît de bine documentat ar fi un roman, încît fiecare cuvînt să aibă acoperire în cele petrecute în viața de toate zilele, tot către ficțiune bate. O ficțiune cu aparență nonficțională, ca să zic așa. Chiar dacă ajunsesem să știu cum gîndesc ai mei, chiar dacă aflasem chiar de la ei ce li s-a întîmplat. De la un punct încolo, o persoană devenită personaj se îndepărtează de sine însăși. Sau cel puțin așa m-am gîndit, ca să nu mă blochez. Memorialiștii cei mai scrupuloși recunosc ceva asemănător, că nu se pot fi transplanta sută la sută pe hîrtie, deși fac această operațiune cu totală sinceritate.
Dacă am remarcat eu corect, ați publicat fragmente din cartea aceasta, pe Facebook, înainte ca ea să fie trimisă la tipar. Cum v-a folosit acest gen de expunere? Reacțiile imediate ale cititorilor v-au impulsionat?
Facebook nu se potrivește cu romanele. Cu acest roman măcar, sigur nu. Bănuiam asta de la început, dar am dus lucrurile pînă la capăt dintr-un soi de superstiție. Ca și cum, dacă n-aș fi postat pe FB fiecare capitol – și sînt vreo 180, aș fi fost în pericol să mă abandoneze inspirația. Sau cum scrie Thomas Mann despre Hans Castorp al lui: să-l părăsească duhul povestirii. Unii dintre cei care au citit capitolele astea pe FB îmi scriau că așteaptă continuarea cînd treceau cîteva zile între o postare și alta. Vara trecută s-a adunat o lună de zile între două capitole. Atît mi-a trebuit ca să mă pot obișnui cu o boală despre care am sperat că îmi face doar o vizită scurtă, dar care n-a vrut să mă părăsească. Luna aceea am scris zilnic la mine în cap; cînd m-am întors la computer am tastat vreo zece capitole ca după dictare. Un domn, Gigi Haleț, avea ochi la scăpările de literă și mi-a semnalat și cîteva inadvertențe. A mai fost ceva – de obicei scriu cu plăcere, acum însă era de parcă m-aș fi așezat pe scaunul dentistului și dentistul aș fi fost tot eu.
„Medgidia, orașul de apoi” este una dintre cărțile scriitorilor români contemporani despre care am citit numai laude. Acum, văd că „Tatăl meu la izolare” este o poveste desprinsă din „Medgidia”. Cât de profund sunt legate între ele cele două cărți?
Tata – mă rog, inginerul Vladimir Theodorescu – apare și în Medgidia, la fel și Tanți – mama – , ca personaje secundare. Aici, ei sînt personajele principale, iar povestea lor merge mult mai departe în timp decît în Medgidia. Soția mea a observat că dacă văd sau revăd locurile despre care scriu asta mă ajută mai mult ca orice, așa că la începutul primăverii ne-am dus la Medgidia. Am fost „acasă”, la gară, prin centru, la primărie – la care m-am uitat pe dinafară – apoi în cartierul turcilor. Am încercat o operațiune în minte: să elimin clădirile noi și gardurile nou apărute, înalte și placate cu foi groase de plastic semitransparent, încît să nu vezi ce e prin curți. Un asemenea gard a apărut și în dreptul „casei noastre”. N-am izbutit să-l fac să dispară nici măcar la mine în minte. Vedeam doar țiglele de pe casă și căpriorii acoperișului, care rămăseseră la fel. Cred că lucrurile astea se simt în Tatăl meu la izolare. Cred, fiindcă atunci cînd am recitit-o, m-am ferit să intru din nou în atmosfera cărții.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografia scriitorului: Mircea Struţeanu
scrie un comentariu