A debutat frumos, în urmă cu câţiva ani, cu un roman premiat şi a revenit recent, cu un volum de proză scurtă, la aceeaşi editură, Nemira.

 

Dragă Cristina Andrei, cum aţi primit succesul romanului dvs. de debut, Abonatul nu poate fi contactat (Nemira, 2014) – premii din partea revistelor Observator cultural si Accente? V-aţi aşteptat la aceste premii?

Cu surprindere. Pe urmă, cu bucurie. Mare. Nu m-am aşteptat, cum să mă aştept când de peste tot – din facultăţile de litere, din cele de informatică, din politehnici, din cotidianul cel mai tern – răsar atâţia tineri care nu manifestă nicio fărâmă din complexul mitului maturizării psihologice sau artistice indus de canoanele criticii literare şi nu aşteaptă nicio confirmare pentru a scrie senzaţional?! Tineri care dau buzna aşa de frumos fracturând normele, ignorând formalismele şi sfidând ordinea cronologică a „păşirii pe treptele devenirii”, arzând etapele umilinţei, ale aşteptărilor înfrigurate, ale nesiguranţei şi impunându-se cu lejeritate şi firesc în conştiinţa publicului cititor.

Dar aş fi ipocrită să spun că, uitându-mă – cum spun adesea, „în dude” (varianta românească a daydream-erilor) –, nu mi-am făcut scenarii de tot felul, inclusiv pe cel în care povestea ar fi atras nu numai atenţia apropiaţilor, dar şi pe aceea a publicului cititor de literatură română contemporană, ba chiar pe a profesioniştilor cărţii. Mi-am făcut. Şi, din fericire pentru mine, ca „părinte”, cartea a fost norocoasă.

Aveţi în Matriarhat opt povestiri şi opt personaje feminine. V-aţi gândit de la bun început să construiţi o carte astfel?

Iar o să încep cu o negaţie. Nu m-am gândit, fireşte. Acest tag-line (8 femei, 8 poveşti, 8 vieţi) este menit să sumarizeze conţinutul, să orienteze cumva publicul cititor, să-l intrige sau, dimpotrivă, să rezume cuprinsul, temele scutind potenţialul cumpărător de efortul de a mai răsfoi, de a mai pune cap la cap câteva rânduri răzleţe pe care le-ar parcurge în grabă, în picioare, în faţa unui raft ticsit cu volume şi recomandări. E adevărat, sunt opt poveşti, dar trebuia să fie nouă. Una a fost victima autocenzurii şi, pe cale de consecinţă, a fost eliminată. Nu sunt opt femei, sunt mai multe (unde mai pui şi faptul că, uneori, naratorii sunt bărbaţi), nu sunt opt vieţi, ele pot fi multiplicate la nesfârşit, reflectându-se în nenumăratele conştiinţe, sensibilităţi, experienţe ale celor care, preţ de câteva ceasuri, evadează între paginile Matriarhatului. Cărţile se mai construiesc şi singure. Când lucrezi la una dintre povestiri căreia nu i-ai croit de la bun început o structură unitară (un personaj care să migreze de la o poveste la alta, o întâmplare – un accident, de pildă – reflectată pe rând în conştiinţa şi memoria victimei ori ale martorilor care o trăiesc  la fel de „pe viu” şi o iau cu ei acasă, la serviciu etc. integrând-o în propria lor istorie, transformând-o în propria lor experienţă), cartea îţi face uneori surpriza de a-ţi impune structura sau se supune şi acceptă să rămână un caleidoscop în care, totuşi, fragmentele de culoare şi lumină, oricum s-ar mişca, izbutesc să deseneze o imagine unitară.

Este Matriarhat o carte doar pentru femei? Ce ar avea de învăţat din ea bărbaţii?

V-aţi obişnuit de-acum să răspund întrebărilor cu „Nu”, da?! Întâi de toate, pentru că dintr-o carte de literatură nu înveţi. Nu de aceea o deschizi, nu de aceea o citeşti. Ca să înveţi. Nu cred în literatura didactică aşa cum nu cred în literatura „roz”, dedicată femeilor, sau în cea „bleu”, dedicată bărbaţilor. O carte, un autor se adresează cititorilor. De ambele sexe. De oricâte sexe se va hotărî omenirea să recunoască în viitor. O poveste este un pretext narativ pentru o stare, pentru o impresie, pentru o imagine pe care ai văzut-o şi nu-ţi mai iese din minte. O poveste este o formă de exorcizare, de eliberare pentru autor. Şi dacă ea devine şi pentru cititor tot o cale de drenare a unor sentimente confuze, a unor amintiri inhibate, a unor umbre care se întind neştiute peste lumina fiecărei zile, atunci nu cred că mai vorbim nici despre femei şi bărbaţi, nici despre pedagogia literaturii, vorbim despre funcţia ei mărturisitoare şi, în cele mai fericite cazuri, tămăduitoare. Cred că literatura bună depăşeşte bucuria estetică, se ridică deasupra tehnicii şi a ştiinţei constructive, deasupra valorii stilistice (absolut necesare şi în afara cărora nu vorbim despre literatură) şi devine terapeutică. Habar n-am dacă vreuna dintre cărţile mele reuşeşte sau va reuşi să atingă nivelul ăsta, dar mi-aş dori.

„O poveste este un pretext narativ pentru o stare, pentru o impresie, pentru o imagine pe care ai văzut-o şi nu-ţi mai iese din minte. O poveste este o formă de exorcizare, de eliberare pentru autor.”

Prozele dvs. sunt pe alocuri dure, pentru că vorbesc despre o tentativă de viol, consum excesiv de alcool, insatisfacţii şi revolte, furie şi ură. Este proza pentru dvs. un fel de filtru al realităţii, care vă ajută să o suportaţi mai uşor?

Nu prozele mele sunt dure. Dure sunt cărţile celor care au scris despre natura umană dezlănţuită în războaie, despre monstruozităţile măcelurilor dictate de domni corpolenţi sau uscaţi, înveşmântaţi în fracuri, cu lornioane şi ceasuri de piept prinse în buzunare cu lanţuri de aur, trăgând îngânduraţi şi preocupaţi de soarta lumii din trabucuri scumpe. Dur este Three Soldiers al lui John Dos Passos, dur este Hemingway în Farewell to Arms, dur este Erich Maria Remarque în All Quiet on the Western Front şi dură este Virginia Woolf în Mrs. Dalloway scriind despre suferinţele lui Septimius Warren Smith. Matriarhat nu este dur (în cu totul alt registru decât cel pe care l-am invocat şi la cu totul alte proporţii) pentru că vorbeşte despre viol, chiar şi neconsumat, despre alcoolism, furie, frustrări, neputinţe. Matriarhat este dur pentru că vorbeşte despre încercarea femeilor, cel mai adesea sortită eşecului, de a rupe barierele prejudecăţilor impuse prin educaţie sau prin tradiţie şi care le limitează câmpul de acţiune, opţiunile, chiar şi aspiraţiile, impunându-le preocupări şi roluri sociale prestabilite, precum şi obligaţii ori drepturi care au suferit doar cosmetizări de-a lungul timpului, nu şi modificări radicale. De aici şi viziunea idilizantă a feministelor contemporane, aceea a unei întoarceri spre o societate matriarhală imaginată ca un spaţiu al armoniei, al relaţiilor paşnice, ca o atitudine de împăcare cu lumea curată, pură a naturii protejate. Matriarhatul „meu” este o oglindă spartă a tentativei de a opune patriarhatului opresiv, crescut istoric şi social pe realitatea diminuării resurselor existenţiale şi, în consecinţă, pe necesitatea procurării lor agresive, o contraparte compensatorie. Femeile astea din Matriahat îşi doresc o lume în care să nu fie privite şi tratate doar ca obiecte ale dorinţei, ale dominaţiei, ale posesiunii, ci ca parteneri. Nu-şi doresc să stăpânească, ci să fie incluse. Iar intenţia asta grăbită, nerăbdătoare, le face adesea să aleagă metode nepotrivite, la fel de greşite ca acelea ale bărbaţilor care încearcă să-şi conseve supremaţia.

Literatura, pentru mine, nu este un filtru al realităţii, este o lupă. Augmentându-i dimensiunile hidoase, hăţişurile, colcăiala, arătându-i goliciuniea, ridurile, umorile, secreţiile sunt mai multe şanse să o vrem mai curată, mai limpede, mai simplă.

„Matriarhat este dur pentru că vorbeşte despre încercarea femeilor, cel mai adesea sortită eşecului, de a rupe barierele prejudecăţilor impuse prin educaţie sau prin tradiţie…”

Care ar fi cel mai inedit loc în care v-aţi lansa cartea Matriarhat? Poate fi o închisoare pentru femei unul potrivit?

De ce o închisoare şi nu un club glossy? De ce să pui prozele astea în faţa unor femei care au trăit experienţele din Matriarhat şi să nu le pui înaintea unor candidate la aceleaşi potenţiale întâmplări? De ce să le mai pui pe gânduri pe cele care au tras singure concluziile necesare din situaţiile pe care le-au parcurs şi nu pe acelea cărora nici nu le trece prin cap că ar putea deveni protagonistele unor asemenea istorii? De ce să baţi la porţi deschise când poţi înfrunta, ca un profet al vremurilor noi, cu nimic mai bine primit astăzi decât în vechime, experienţa porţilor închise?

Aţi debutat cu roman şi aţi continuat cu proza scurtă. Ce vă este mai uşor să scrieţi?

Nici una, nici alta. Pentru mine, scrisul este o bucurie furată şi plătită scump. N-o să insist pe asta şi o să spun doar că în roman ai spaţiu să detaliezi, să divaghezi, să construieşti în linişte, să faci castele, să le dărâmi şi să le ridici din nou. Acolo personajele trăiesc zile întregi în intimitatea cititorului care are timp să se familiarizeze cu ele, să empatizeze, să simpatizeze sau să antipatizeze, să intre în joc, să ia partea unora şi să se declare adversarul altora, să fie cucerit, intrigat, să dialogheze cu fiinţele alea de hârtie sau cu autorul.  În proza scurtă, provocarea este să concentrezi, să spui în câteva cuvinte ceea ce în roman îţi îngădui să spui în rânduri, pagini. Cititorul e incitat să aibă reacţii „blitz”. Proza scurtă e un test deopotrivă pentru autor şi pentru cititor. Romanul îţi mai dă spaţii de fugă, de manevră, dar, dacă nu vii „la cestiune”, eşuezi. Proza scurtă, prin natura ei, condensează, elimină părţile considerate sterile şi păstrează doar esenţa,  aşa că e mai puţin îngăduitoare. Dacă nu deţii mijloace exacte de expresie, dacă nu construieşti fără greşeală, aici ratezi sigur.

Prin urmare, pentru mine, nu există uşor sau greu. Ştiu că e un răspuns politically correct faţă de ambele genuri, dar cum aş face altfel fără să mânii pe vreunul?!

Cuiva care nu a citit nici romanul dvs. şi nici cartea de proză scurtă, ce anume i-aţi recomanda şi cum aţi face-o? Cum l-aţi convinge să citească Matriarhat?

Recomandările le-aş face după structura psihologică, aş zice, fără să repet, dar trimiţând la răspunsul anterior. În roman (Abonatul nu poate fi contactat) trăiesc peste patruzeci de personaje. Vieţile lor se întreţes, dar, pentru a dibui legăturile, cititorul trebuie să depună un efort egal cu cel pe care personajele îl consumă pentru a le ascunde. Trebuie timp, concentrare şi dorinţa de a afla ce se ascunde dincolo de aparenţe. Unii dintre cititorii săi au spus că merită. Pentru ceilalţi, mai grăbiţi, mai „tranzitivi”, sunt prozele scurte din Matriarhat-ul pe care ar trebui să-l promovez „prin pisălogeală”, după părerea soţului meu, care îmi citeşte răspunsurile peste umăr şi care este convins că nu doar el, ci toţi bărbaţii, fie că recunosc, fie că nu, trăiesc exact în epicentrul lui, în Matriarhat.

 

Autor foto: Raluca Ene
Autor foto: Raluca Ene
Cristina Andrei (n. 1964) a absolvit Facultatea de Filologie a Universității Bucureşti, specializându-se în limba şi literatura română şi italiană.
După câțiva ani de activitate didactică, odată cu Revoluția din decembrie 1989, devine jurnalist la Televiziunea Publică, lucrând pe rând în Redacțiile Cultural, Viața spirituală, Educație-Ştiință, Religie-Istorie, mediu care i-a oferit prilejul de a realiza documentare dedicate unor personalități culturale şi istorice de mare anvergură, unor monumente de artă şi arhitectură religioasă-reper pentru spiritualitatea europeană, pentru care a fost distinsă cu premii acordate de jurii de specialitate.
În 2001, este martor privilegiat, ca trimis special al TVR, al întâlnirii istorice dintre reprezentanții a două lumi despărțite de o mie de ani, Papa Ioan Paul al ll-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vatican.
În ultimii ani, a participat ca voluntar în proiecte culturale, realizând filme documentare de autor în legătură cu investigațiile privind descoperirea victimelor comunismului.
A debutat în 2014, cu romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Editura Nemira, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural şi Accente.
S-a numărat printre autorii invitaţi să publice în antologia de proză „Oraşul”, apărută în 2015.

Cumpără cărţile Cristinei Andrei: libris.ro, elefant.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro, libhumanitas.ro.