elefant.ro

La primele mele trei interviuri de pe citestema.ro am avut invitați numai bărbați unul și unul. Prin urmare, vocile feminine s-au înălțat revoltate si, deloc surprinzător, în scurt timp au început protestele de stradă. S-a strigat „Capul lui Găvan vrem!” și „Scrisul nu are sex!”. Pentru a liniști spiritele, am invocat-o de urgență pe Cristina Nemerovschi, una dintre scriitoarele mele preferate, autoarea unei cărți care m-a dat peste cap. Bine, Cristina are o grămadă de cărți mișto, dar și de-ar fi scris doar Pervertirea, tot s-ar fi numărat printre autorii mei favoriți. 

Cristina, ești supranumită rebela literaturii române de azi. Spune-mi, te rog, cât de rebelă ești în viața de zi cu zi? Fumezi în restaurante, te bați, alergi babele pe stradă? Ce înseamnă, de fapt, să fii un rebel autentic?

Chiar îmi era dor de descrierea asta cu rebela, să știi, n-am mai auzit-o de ceva vreme 🙂 . Nici nu mai știu exact cum a apărut, într-o recenzie, parcă, și de acolo a fost preluată de mulți.

Cândva, făceam o parte din lucrurile despre care spui tu, îmi plăcea să provoc, să stârnesc reacții, să le arăt oamenilor (și mie!) că se poate trăi fără compromisuri, exteriorizând exact ceea ce simți. Bănuiesc că e o etapă prin care trecem mulți dintre noi, o etapă necesară, din care poți învăța lucruri despre tine, dacă ai capacitate de introspecție și dacă sondezi fără teamă în interiorul tău, să înțelegi de ce faci exact o chestie sau alta. De la un timp, odată cu maturizarea, am ajuns să cred că a fi rebel ține de felul în care gândești, mai puțin de ceea ce exteriorizezi, de comportament. Uite, în zilele noastre, să fii rebel înseamnă să nu te lași spălat pe creier, să nu te uiți la emisiunile proaste la care cască gura întreaga Românie, să nu te lași manipulat în diverse lupte ale altora, în care ești doar un număr, nu o persoană, să nu crezi în conspirații nebunești doar fiindcă așa ți se spune – pe scurt, să-ți păstrezi propriul discernământ, să-ți dezvolți capacitatea de a gândi cu propriul cap. Uitându-mă la cum arată România azi, mi se pare că dovada cea mai sigură și necesară de rebeliune ar fi să nu transmiți și tu mai departe ignoranță și prejudecăți, să ai păreri doar despre subiectele pe care le stăpânești. De-am fi toți rebeli în direcția asta, în ce lume frumoasă și civilizată am trăi!

În ultimele mele cărți, cam asta e și direcția în care merg personajele. Lupta cu obligația de a te conforma înseamnă libertate, și este esențială pentru condiția ta de om.

Cu haterii cum mai stai? Țin minte o perioadă în care unde întorceai privirea răsărea câte unul care avea ceva de împărțit cu Nemerovschi…

Îmi scria o cititoare de curând: ai să vezi că, pe măsură ce tot mai mulți oameni îți descoperă cărțile, vor dispărea treptat habarniștii care împrăștie zvonuri aiurea – vor citi și ei și le vor plăcea sau, efectiv, vocea lor va rămâne doar un chițăit pe fundal, acoperită de corul celor cu păreri pertinente. Pe undeva chiar se întâmplă, primesc des mesaje de la oameni care îmi scriu senini: știi, când s-a dat la BAC romanul cu lesbiene ți-am scris și te-am blestemat, că am văzut pe unu’ care spunea că faci bani din cărți și m-am supărat, dar într-o zi o așteptam pe iubita mea să se îmbrace să ieșim și am găsit la ea în bibliotecă Rockstar și am început să citesc convins că n-o să-mi placă, și așa tare mi-a plăcut că nici n-am mai ieșit în seara aia, am stat să termin cartea și acum mă simt tare aiurea că te-am blestemat. E frumos într-un fel că simt nevoia să-mi mărturisească schimbarea lor de opinie :))) . Cea mai mare satisfacție a mea legată de subiectul în cauză este că eu nu am avut niciodată hateri dintre cititorii mei, cum li se întâmplă altor scriitori – în zece ani, n-am văzut pe nimeni să spună am citit cartea și am detestat-o. Doar mi-e frică/o urăsc/trebuie interzisă, eu n-o s-o citesc niciodată. Pentru că asta caracterizează România ultimilor ani: cu cât nu cunoaștem despre ce e vorba, cu atât avem păreri mai radicale.

Pe mulți dintre vechii hateri îi găsesc mai mereu atârnați pe la gâtul altor persoane – artiști sau pur și simplu oameni care ajung într-un anumit moment în atenția publicului larg. Îi ceartă și pe aceia, furioși, deși în general nu pricep nimic din nimic. E de ajuns să se scrie pe o pagină că trebuie înjurat X, și trupa uriașă de oameni fără preocupări merge să fiarbă acolo, deși nici măcar n-are idee de ce a fost trimisă în direcția respectivă.

Descărcarea aceasta de frustrare personală în capul oricui are nebunia necesară să iasă pe interval atrage o consecință urâtă: ajung să fie încurajate producțiile și gesturile conformiste, mediocre, banale, în timp ce acelea îndrăznețe și diferite (infinit mai valoroase) sunt lătrate cu patos, puse la zid. Vede Gigel, să spunem, pe Gicu, care face un căcat. Ooo, zice Gigel, îmi place, îmi pare familiar! Parcă s-a mai făcut… E bun! Tot Gigel vede pe B. D. T. (sunt inițiale fictive, nu căutați 😀 ) că face artă actuală. Se sperie. Se simte prost, inferior. Se panichează: asta e artă plătită de americani, arta asta deschide drumul ambulanței negre care o să ne răpească pruncii, să le scoată organele. Face petiții, merge acasă la B. D. T. și-i lasă o găină decapitată pe preș, cheamă preotul, tot tacâmul. La un moment dat, INEVITABIL, pentru că așa e natura umană, B. D. T. se va întreba: băi, dar nu mai bine mă transform și eu într-un Gicu? Să produc și eu ce produce Gicu?

Librăriile gem de cărți proaste și din acest motiv. Mulți autori vor să-și păstreze sănătatea mentală, nu să se bată la infinit cu morile de vânt.

Într-adevăr, în condițiile în care căcatul lui Gicu are succes, B. D. T. se va întreba dacă n-ar fi mai bine să producă și el ceva similar, dar care crezi că sunt șansele reale să o și facă? Mă gândesc că pentru un scriitor în adevăratul sens al cuvântului e greu spre imposibil să creeze un căcat, nu pentru că n-ar dori, ci pentru simplul fapt că nu e în natura lui să facă așa ceva. Cred că în cel mai bun caz poate realiza un căcat cu amprenta proprie.

Într-adevăr, ai dreptate, B. D. T. nu va realiza o copie după căcatul lui Gicu, pentru că îi este imposibil, nu este el construit așa, dar poate că își va coborî propria ștachetă la un moment dat, ca să fie mai digerabil, sau oricum va simți impulsul s-o facă… și, în cazul fericit, nu va duce la bun sfârșit impulsul. Cred că sunt artiști și artiști – unii își păstrează nealterat mesajul, indiferent cât de puțin înțeleși sunt de publicul larg, alții preferă totuși să simtă că munca lor dă și roade imediate. Până la urmă, e și greu să judeci; cunosc câteva cazuri de scriitori excelenți, care au mai scris și câte un roman siropos, în care nu se regăseau neapărat, apoi au motivat: ce să fac, chiar eram în urmă cu întreținerea pe un an, plus că se plângea nevastă-mea că nu mă mai recunoaște lumea pe stradă ca pe vremuri. 🙂

Încurajarea atât de puternică a mediocrităților ajunge până la urmă să ucidă concurența aia puternică și benefică dintre scriitori, motivația de a fi cât mai bun, și mai ales de a fi original, autentic, de a veni cu ceva nou. Iar modelele celor care se îndreaptă spre scris vor fi tot mai greșite, un fel de răsturnare a valorilor – acum, dorința secretă a tinerilor care visează să-și vadă numele pe o carte e să atingă succesul nu știu cui de pe wattpad, care a avut o tonă de vizualizări.

Ok, să trecem la chestii serioase. Premiile Sofia Nădejde pentru literatura scrisă de femei. Anul trecut au ajuns la cea de-a doua ediție. Ți se par necesare astfel de premii? 

Mi se par extrem de necesare în România, la fel cum mi se pare necesar feminismul în România, pentru că aici mentalitatea încă e rămasă cu secole în urmă, iar oamenii care nu vor sau nu pot să se educe singuri nu au cum să fie aduși cât de cât la zi decât vorbindu-li-se constant despre genul ăsta de probleme, arătându-le în mod repetat unde și de ce greșesc. E ca în bancul ăla cu girafa: omul nu se convinge de existența animalului până ce nu defilează de o sută de ori prin fața lui. Și, dacă tot nu e sigur, îl punem să mai treacă de o sută.

Încă mai există în România mentalitatea că o femeie poate fi doar muză, nu și artistă, ceea ce e de-a dreptul caraghios, ținând cont că psihicul (și implicit condeiul) feminin poate transmite mai ușor și nemijlocit sentimente, stări, are o empatie mai dezvoltată, și că de-a lungul istoriei artiștii care au lăsat ceva în urmă pentru un public larg au avut bine marcată și integrată latura feminină, au fost, cum ar spune controversatul personaj Dana Budeanu, niște fătălăi. Glumesc, dar să știi că în ce privește literatura văd în ultimii ani cum cititorii rezonează parcă mai bine cu scriitoarele decât cu scriitorii – poate și fiindcă publicul de carte este preponderent feminin, bărbații nu prea mai cumpără literatură, iar cititoarele au senzația că sunt mai bine înțelese de către autoare. În schimb, din punctul meu de vedere, autorii bărbați au o mai mare limpezime și capacitate de a-și structura ideile când scriu filosofie. Sigur, excepții care contrazic regula sunt cu duiumul, și dintr-o parte, și din cealaltă, important e să începem să recunoaștem că și creativitatea feminină poate lăsa în urmă opere valoroase.

Acum nu mai există acea faimoasă terasă a scriitorilor de la Muzeul Literaturii Române, frecventată în special de dinozaurii care nu au scris vreun rând demn de menționat vreodată, dar pe când exista… efectiv te cruceai când auzeai în ce termeni grețoși se refereau scriitorii în vârstă, fabricați prin diferite comisii, la poete care le puteau fi nepoate, strănepoate, femei care chiar scriau, spre deosebire de ei. Le vedeau ca pe niște bibelouri și atât. Era și un fel de teamă, bănuiesc. Și multă frustrare.

Am zis că mi se par necesare în România, pentru că noi mai avem mult până să ajungem să pricepem egalitatea de gen, dar într-o lume civilizată nu le-aș vedea neapărat rostul. O carte e valoroasă și atât, nu contează ce sex are autorul ei. Eu, când citesc, nici nu-mi pun vreodată problema asta, detașez creația de creator și mă bucur de ea.

Cred că au rost delimitările acestea doar în locuri în care o categorie este marginalizată. După ce se reintră în normal, nu le mai văd neapărat sensul.

Un cadru obişnuit pentru lansările de carte ale Cristinei Nemerovschi

Ulf, personajul principal din Pervertirea, este un scriitor, un artist, chinuit de proprii demoni. Este Ulf echivalentul tău masculin? Simți că scrisul te chinuie uneori? Cum arată demonii Cristinei Nemerovschi?

Încă mi-e extrem de drag Ulf și rezonez cu el în multe privințe, dar nu, scrisul nu m-a chinuit niciodată, a fost mereu plăcere pură, evadare, intensitate, regăsire. Nu scriu decât atunci când simt că dă pe dinafară, când am prea multe de spus, nu mă așez vreodată în fața paginii albe și aștept – nu mă cred nemuritoare, ca să fac asta, nu simt că am atâta timp de irosit. Scriu în transă, rar de tot editez, nu mă întrerup, am sesiuni și de cincizeci de pagini pe zi, după care mă simt însă destul de rău fizic, epuizată ca după o boală. Bănuiesc că ar trebui să învăț să dozez. Simt scrisul ca pe un drog, și se resimte imediat starea de sevraj când întrerupi, mai ales că ți-l administrezi într-o cantitate mare. Un lucru pe care nu știu dacă l-am mai spus până acum despre mine e că scriu rar – chiar dacă scot o carte pe an, nu înseamnă deloc că lucrez la ea zilnic sau săptămânal. Pot trece zece, unsprezece luni fără să scriu un singur rând.

Mă chinuie în schimb multe întrebări legate de utilitatea scrisului și a publicării, într-o lume care nu poate consuma mai mult decât telenovele și scandal, în care doar cinci la sută dintre oameni citesc, unde mai pui că mulți citesc prostii care nu îi îmbogățesc cu nimic. Chiar cred că va muri literatura la un moment dat, va fi înlocuită de storytime-uri pe Youtube, în care scriitorii vor ajunge să spună o poveste și în același timp să-și machieze și un ochi sau să amestece într-o ciorbă, ca să mai adune vizualizări.

Deja mă uit cu groază cum unii cititori nu pricep nimic din ce citesc. Comentează cărți care nouă ne-au schimbat viziunea asupra vieții, și rețin doar că personajul avea ochii albaștri.

Toți copiii autoarei

Într-un articol despre filmul Joker, Cristian Tudor Popescu scria:

„Nu cred că pentru artă, inclusiv cea cinematografică, există teme sau subiecte interzise. Un artist poate vorbi despre orice, și despre cele mai terifiante bezne din jurul și dinăuntrul ființei umane – viol, crimă, pedofilie, sadism, incest, schizoparanoia asasină, uciderea părinților de către copii și invers, masacru de plăcere, genocid. N-avem dreptul să escamotăm nimic din ceea ce există, ba chiar și din ceea ce nu există, căci orice închipuire a minții umane face, până la urmă, parte din realitate.

O operă de artă o văd aidoma turnului din Pisa. Celebra construcție nu s-a prăbușit pentru că verticala coborâtă din centrul de echilibru (sau de masă), situat cam pe la etajul 4, a căzut tot timpul în interiorul bazei turnului. O înclinație mai mare de 5 grade ar fi dus la prăbușire.

Opera de artă poate fi strâmbă, și în acest cuvânt intră totul – dadaism, avangardism, expresionism, suprarealism, onirism, postmodernism, cyberpunk… Dar ea trebuie să aibă un centru de echilibru a cărui proiecție nu trebuie să depășească baza umană.

La Joker nici nu se pune problema acestei proiecții, căci nu există nici măcar un centru de echilibru. Sensul ultim al actului artistic nu poate fi inuman, cu atât mai puțin antiuman. Oricât de rău și dur ar fi un film, el trebuie să facă apel, în ultimă instanță, la ceea ce este bun în om. Altfel, oricât de bine ar fi realizat, nu este artă. E drog, otravă în imagini.”

„Sensul ultim al actului artistic nu poate fi inuman, cu atât mai puțin antiuman.” Are literatura această datorie – de a avea un sens uman, de a nu transmite un mesaj antiuman?

Chiar voiam să spun că sunt de acord cu prima parte: nu ar trebui să existe teme tabu în artă. Dacă mintea umană poate concepe un subiect sau o situație, automat ar trebui să aibă și libertatea de a scrie despre ele.

Nu cred că sensul ultim trebuie să fie uman, în modul pe care îl are în vedere CTP aici, de fapt mi se pare o capcană să vorbești despre uman și anti-uman fără să încerci să definești termenii. Mesajul filmului nu e anti-uman, dimpotrivă, vorbește despre empatie și lipsa ei – cred că este o înțelegere superficială a ce înseamnă uman dacă îl acuzi de lipsa umanității. Prin 2013-2014, o doamnă care citise sinopsis-ul romanului Sânge satanic spunea: cartea asta n-are suflet, e prea crudă, prea reală. Ah… tocmai că are mai mult suflet decât ar putea simți doamna aia vreodată din toate creațiile artistice care i-au picat în mână, dar trebuie să acceptăm că nu suntem cu toții la fel: unii avem filtre mai rafinate, cerințe mai speciale, nu ne mulțumește o descriere cu un apus de soare care se reflectă ca mierea în ochii iubitei. De asta spun că e o capcană: poate o carte cu un mesaj optimist asupra naturii umane să fie superficială, tocmai ea să fie fără suflet, perpetuând clișee, o carte moartă, în timp ce una care pune probleme adânci și inconfortabile să schimbe ceva pentru totdeauna în cititorul ei, să-l facă să evolueze și să devină o persoană mai bună. Uite, mă gândesc la cărțile lui Sorokin, pline de violență, prezentând toate tarele omului; ele, în același timp, te fac să reanalizezi ce știi despre semenii tăi, și în felul ăsta sunt de o mie de ori mai valoroase decât clișeele unui roman de dragoste care îți spune că oamenii sunt minunați, dar nu-l crede nici dracu’.

Arta care prezintă neînfrumusețat realitatea are mai mult respect pentru om, nu îl minte, nu îl prostește în față.

După mine, orice iese din mintea unui om e o creație cu potențial uman. Când scrii despre defectele speciei din care faci parte, nu ești mai puțin uman, dimpotrivă, ești mai conștient ca oricând de ceea ce ar trebui să fie omul. Poți prezenta toate tragediile și relele din lume, dar să-ți PESE, să scrii din nevoie, revoltă și durere, iar asta categoric face umană arta respectivă.

Între arta care tulbură și schimbă, și aia care doar te mângâie pe creștet și un minut mai târziu ai uitat-o… nici nu mai e nevoie să spun pe care aș alege-o.

Știi, mă gândeam că uneori persoanele mai agresive sau, dimpotrivă, cele care se retrag în ele strigă mult mai tare după ajutor decât cele care îl cer în gura mare, dar e nevoie de înțelepciune, de putere de înțelegere pentru a trece de suprafața care te poate respinge. Și, bineînțeles, e nevoie de dorința de a o face.

Bun, acum o să te rog să scoți o foaie și să notezi: 

„De unde-şi are raiul –
lumina? – Ştiu: Îl luminează iadul
cu flăcările lui!”

Poți comenta, te rog, aceste versuri din Lumina raiului de Lucian Blaga? Ce vrea să spună autorul?

Parcă am fost gând la gând, să știi😊. Chiar într-una din serile trecute l-am recitit pe Blaga și mă gândeam la cât de mult am ținut la poeziile lui în liceu și cum încă le citesc cu plăcere și acum, pe jumătate din ele le știu pe dinafară. M-a și „bântuit” cumva, mi-a picat Blaga la BAC și la admiterea la două facultăți, apoi mi-a mai picat și la examenul de licență de la filosofie, cred că avem o legătură specială.

Dacă îți vine să crezi, acum încerc să mă întorc în trecut și să-mi imaginez cum aș fi răspuns în liceu la întrebarea ta😊.

Cred că vrea să spună că nu poți recunoaște binele până ce nu ai experimentat răul, nu poți aprecia frumusețea până ce nu ai avut contact cu urâțenia. În orice bine e o fărâmă de rău, și așa trebuie să fie, așa au stat lucrurile dintotdeauna, iar sclipirea aceea de rău pune în valoare binele. O spune oarecum și în versul „Nu ştii că numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”.

Omul dezgolit de obișnuințele sociale e mai mult rău decât bun, mai mult sălbăticie decât blândețe, de asta poate imaginea iadului e mai strălucitoare și puternică, dominantă. Contează ce face omul cu el însuși, după ce află ce este, cum este.

Legat și de întrebarea ta de mai înainte, pentru mine minunăția naturii umane stă în cunoaștere, în faptul că alegem binele, chiar dacă putem face răul. În raționalitate, introspecție, experiență, auto-cunoaștere. Omul care a cunoscut tot ce se poate cunoaște și a simțit tot ce se poate simți, atât înălțimi cât și abisuri, e pentru mine ființa demnă de laudă, cel în care pot crește nuferii, nu acela care face un bine mecanic, pentru că așa a fost învățat.

Radu Găvan şi Cristina Nemerovschi

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here