Cristina Țane este actriță și păpușar la Teatrul Țăndărică. Dar nu de acolo o știu eu. Am aflat de ea cu ocazia concursului de proză scurtă organizat de Cod de Poveste anul acesta, unde Cristina s-a numărat printre câștigători. Am citit povestirea, mi-a plăcut și mi-a trezit curiozitatea, așa că am citit și alte povestiri, publicate online, am citit și poezia ei, mai mult – am avut ocazia să o urmăresc în timpul spectacolului Regele moare, și astfel am descoperit un talent aparte, un artist în stare pură. E foarte frumos – pentru mine este o mare bucurie, un privilegiu, să întâlnesc astfel de oameni – sunt rari, foarte rari, și cu atât mai prețioși. Sunt oameni care merită toată atenția noastră, așa că am invitat-o pe Cristina să stăm de vorbă, iar ea, din fericire, a acceptat.
Dragă Cristina, aș fi curios să aflu ce relație se creează între tine și păpușa pe care o mânuiești în timpul spectacolului?
Ar trebui să fie o relație de subordonare, ea să facă ce vreau eu. Dar nu e mereu așa, mai ales dacă e marionetă (păpușă pe fire). Totuși, nu joc în niciun spectacol cu marionete. Trebuie să ai foarte multă răbdare, și cu marionetele și cu păpușile. Să cunoști păpușa, să vezi ce poate să facă o păpușă, ce nu poate să facă. Pentru asta există repetiții și studiu individual. În spectacol, se vede ce ai lucrat în repetiții. Asta la modul ideal, în realitate se poate întâmpla să ai așa de mari emoții încât să-ți iasă încrâncenarea prin păpușă. E posibil să ți se rupă un deget, un picior, ca în viață :))) Dar tu mergi mai departe. În ora aceea de spectacol, păpușa e oglinda ta. A, şi uneori îmi vine s-o dau cu capul de pereți.
De ce?
Pentru că nu se mișcă așa cum vreau eu. Sau e prea grea sau nu mă identific deloc cu ea, nu găsesc personajul.
Ai spus mai sus: „Să cunoști păpușa, să vezi ce poate să facă o păpușă, ce nu poate să facă.“ Ai putea detalia un pic, te rog?
Fiecare păpușă e construită într-un fel anume, cu anumite articulații sau particularități. Depinde și ce intenționează regizorul și actorii să o pună să joace (aici echipa de la scenă lucrează împreună cu scenograful și constructorul de păpuși). De exemplu, o păpușă oaie, grăsană cu picioare scurte, nu poate să danseze macarena, dar poate să sară, să își miște gura, să behăie. O păpușă cu rochie lungă, fără picioare, nu poate să alerge, dar poate să plutească, să valseze, nu știu, depinde și câți actori sunt la o păpușă. Doi-trei actori la o păpușă permit păpușii mai multe mișcări și ea devine mai vie. Pentru cine e interesat de subiect există cartea domnului Cristian Pepino, Tehnica teatrului de animație.
Ai și o povestire, Numele meu este Zoyenka, în care este vorba despre o păpușă de lemn. Ai dori să împărtășești cititorilor cum s-a născut această povestire?
Eram la modulul 3 al cursului despre scris și Andrei Crăciun ne-a cerut să scriem pentru data viitoare o povestire cu tema „dragostea“. Am avut emoții, îmi este greu să scriu despre dragoste, dar povestirea am scris-o în două-trei ore, am corectat-o a doua zi și cam asta a fost. Mi se întâmplă rar, de obicei lucrez mult la un text. Numai că povestea era deja acolo, păpușarul Vladimir Zakharov a existat, a fost și la noi, la Teatrul Țăndărică la festival, în noiembrie 2018. După spectacol, ne-a vorbit despre teatrul lui, despre păpușile pe care le-a construit. Fiecare părticică din el emana dragoste. Peste câteva luni avea să moară într-un incendiu, încercând să își salveze păpușile din foc. N-am reușit să transmit nici măcar 10% din ce înseamnă asta cu adevărat. Am încercat, în schimb, să mă gândesc cât de mult l-au iubit, la rândul lor, păpușile pe care le-a creat.
Tu te-ai simțit vreodată ca o păpușă mânuită de cineva, de ceva?
Ești mânuit bine atunci când nici măcar nu-ți dai seama că există cineva în spate care trage sforile. Ăsta e rolul păpușarului, să dispară în spatele obiectului.
Și scrisul cum a venit?
Scrisul a venit de când am învățat să scriu, m-a însoțit ca un prieten bun, sunt copil singur la părinți, în copilărie a fost partener de joacă, din adolescență până pe la 20 și ceva a suferit de un romantism extrem, nici nu vreau să mă gândesc. După 27 m-am supărat rău și n-am mai scris nimic, oricum scriam niște porcării, niște poezii de un sentimentalism stropit cu alcool. Am crescut, totuși, printre povești Disney, telenovele, fotbal și manele. Le-am aruncat la ghenă aproape pe toate. M-am îndrăgostit de teatru. Am revenit la scris prin cursurile de la Akademia Zugzwang. Mi-a fost foarte dor și odată cu ele am prins și curaj să public online.
Atât pe scenă, cât și în scris, mânuiești diverse personaje. În ce fel crezi că se leagă meseria de păpușar cu scrisul tău?
Meseria de păpușar m-a învățat să construiesc personaje, să mă uit la ele din toate părțile, să mă identific cu ele, dar și să păstrez o distanță (altfel ajungi la nebuni). Și în păpușerie, ca și în scris, cea mai importantă este povestea. Ce vrea personajul, de ce vrea ce vrea și cum arăți asta în cel mai simplu și mai bun mod posibil. Și mai e magia. Și scrisul, și păpușeria au magie, dar magia apare numai când vrea ea.
În afară de proză scurtă, scrii și poezie. Ce poți spune în poezie și ce e de spus într-o povestire?
Poți să spui un lucru în ambele feluri, depinde de tine ce variantă alegi. Totuși, cred că poezia servește mai bine sufletului, iar povestirea minții.
Spune-mi, te rog, niște nume de autori preferați, români și străini.
Cehov, Dostoievski, Truman Capote, Gabriel Garcia Marquez, Haruki Murakami, Elif Shafak, Elena Ferrante, Lavinia Braniște, Gabriela Feceoru.
Ce au în comun?
Faptul că mi-ar plăcea și mie să scriu așa. În rest, nu știu, poate că sunt de fapt foarte diferiți și de-asta mi-e greu să le găsesc puncte comune.
Să scrii așa cum, dacă sunt diferiți?
Mi-ar plăcea să pot să scriu în mai multe feluri, să nu am o formă anume, cred că Truman Capote scrie așa, îl iubesc. Să scriu simplu și bine. Și cu sufletul pe tavă.
Dar deja o faci.
Atunci să am curajul să scriu și prost, pentru că scriu și prost, dar aș vrea să nu îmi fie frică de scrisul prost, vreau să fiu mai liberă.
Ai menționat cursul de scriere creativă pe care l-ai făcut cu Andrei Crăciun. Povestește-ne un pic cum a fost.
Mi-a schimbat viața. Sună super pompos, dar chiar așa a fost. Când i-am dat mail că vreau și eu la curs, eram plânsă, nedormită, stăteam în pat și mă uitam în gol. La curs am întâlnit oameni care citesc mult, oameni care scriu, oameni care vor să învețe. Și Andrei ne vorbea de scriitori de parcă erau vecini cu noi sau rude, ne-a învățat la ce să ne uităm atunci când citim, ne-a reînvățat să facem teme, ne-a dat să citim autori de care eu nu auzisem niciodată, am înviat. Am mai plâns și-am mai avut insomnii și după curs și-o să mai am, dar măcar știu ce să fac cu ele.
Am făcut trei module. Și încă unul de ficțiune. Fiecare modul a avut patru cursuri pe zoom. El ne citea temele și ne dădea feedback. Nu se întâmpla nimic dacă nu îți făceai tema, dar îmi făceam mereu tema, pentru că era cea mai frumoasă parte a săptămânii. Tema era o povestire scurtă. Apoi vorbeam despre ce ne dăduse de citit, despre ce avem de învățat de la fiecare scriitor în parte. Andrei e un profesor cu har.
Recent, te-ai numărat printre câștigătorii primei ediții a concursului de proză scurtă organizat de Cod de Poveste. Locul 2 din 163 de participanți, nu-i rău deloc. Apoi ai primit Premiul 1 la concursul revistei Tribuna. Ce înseamnă pentru tine aceste premii?
Un îndemn să am mai multă încredere în mine. Și entuziasm, sunt destul de competitivă. Pentru amândouă concursurile am scris așa, cu poftă.
Te-am observat în timpul spectacolului, ți-am citit povestirile și poezia. Există o anumită stare acolo – e frumusețe, e tristețe, e și ironie -, e o sensibilitate pe care o apreciez în mod deosebit, pentru că este autentică și destul de rară. De unde crezi că provine această sensibilitate? Tu cum te împaci cu tine, și mai apoi cu lumea?
Destul de recent am descoperit ca nu mă împac deloc cu mine, iar cu lumea nici atât. E un conflict pe-acolo, de-asta mă și simt de multe ori singură, anxioasă, furioasă. Accept destul de greu ceea ce se întâmplă oricum, de aici cred că mi se trage. Dar sunt pe drum, caut. Mi-e frică și de moarte, mi-e frică și de viață. De-asta cred că nu sunt un partener bun de viață, am pierdut și prieteni, dar sunt norocoasă că am în viața mea oameni frumoși. Deși eu mai mult stau deoparte, observ, de foarte puține ori trăiesc pe bune. Cred că ar trebui să trăiesc mai mult, mai curajos. Doamne ajută.
Sensibilitatea cred că o am de la mama, mama e sensibilitatea în cea mai frumoasă formă a ei.
Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
scrie un comentariu