Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Pallady. Ulise legat de catarg, de Anca Vieru, publicat de curând în colecția Biografii romanţate.
Theodor Pallady se naşte la Iaşi, pe 11/24 aprilie 1871, primul din cei patru copii ai lui Iancu (Ion) Pallady şi ai Mariei Pallady, născută Cantacuzino. Prin ambii părinţi se trage din vechi familii boiereşti. Studiază ingineria la Bucureşti şi apoi la Dresda, unde ia şi lecţii particulare de pictură cu Ernst Erwin Oehme. Treptat, îşi pierde interesul pentru inginerie (nu şi pentru rigoarea desenului) şi, din 1889, se stabileşte la Paris pentru a studia pictura. Va frecventa întâi atelierul pictorului Edmond Aman-Jean, apoi, după ce este admis la École des Beaux-Arts, atelierul pictorului simbolist Gustave Moreau, unde va fi coleg cu Henri Matisse, cu care va rămâne prieten. Primele tablouri şi desene păstrează influenţa simbolistă, pe care o va părăsi treptat. După debutul din 1900, în cadrul Pavilionului României de la Expoziţia Universală de la Paris, va continua să picteze şi să deseneze mult, mai ales nuduri, naturi statice şi peisaje, şi să expună în ţară şi la Paris. Locuieşte la Paris până în aprilie 1940, când se întoarce la Bucureşti pentru o expoziţie şi nu mai reuşeşte să plece. Bombardamentele germane din august 1944 distrug 180 de tablouri şi desene pe care Pallady, din lipsa unui loc de depozitare, le ţinea la Muzeul Kalinderu. După război, regimul comunist nu-i mai permite să expună, fiind considerat „pictor de clasă”. Abia după 1950 va mai putea participa la expoziţii, iar în 1956 se organizează o retrospectivă la Muzeul de Artă al RPR şi va primi titlul de Maestru Emerit al Artei. Moare în noaptea de 16 august 1956, la Bucureşti.
Dacă doreşti să susţii site-ul citestema.ro, cumpără „o cafea”:
FRAGMENT
Și l-a tot vizitat pe Matisse în apartamentul lui din Hotelul Régina din Cimiez, suburbie luxoasă a orașului Nisa și stațiune favorită a capetelor încoronate în perioada Belle Epoque. În ultimul timp se regăsiseră, reînnodaseră prietenia lor veche, înghițită pentru o vreme de neînțelegeri și răceală. Au petrecut câteva zile în discuții despre pictură, au depănat amintiri din tinerețe, și-au desenat unul altuia portretele. Pallady i-a dat lui Matisse portretul pe care i-l făcuse, după ce le aruncase pe cele dinainte, de care nu era mulțumit. Matisse a realizat mai multe schițe în cărbune în decursul lunii iulie, cu valori estompate de lumină și umbră care marcau relieful figurii. Le punea în linie și se uitau amândoi ca la secvențele unui film.
— Nu am ajuns la forma finală, spunea Matisse. Îmi place să pregătesc desenele cu studii făcute în cărbune. Așa pot analiza caracterul modelului, expresia lui, calitatea luminii înconjurătoare, ambianța. Și abia pe urmă trec la desen.
Însă desenul n-a fost gata în vara aceea.
Și mai era vechea lor dispută despre culoare, care apărea mereu în discuție. Pallady nu uitase exuberanța fovistă din tinerețe a lui Matisse, chiar dacă îi admira ultimele tablouri, cu cromatica lor ceva mai potolită. Amândoi credeau că, atunci când vine vorba de culoare, raporturile sunt cele care interesează. Mai departe însă, fiecare mersese pe drumul lui. Matisse cu tablourile lui în culori luminoase și vii, Pallady cu coloritul argintat, cu pictura lui în care și culorile tari păreau urmărite de o tristețe surdă.
— Culoare, prea multă culoare, i-a zis Pallady într-o dimineață, privind unul dintre tablourile terminate, pe care Matisse îl numise Muzica.
Totul îți lua ochii în pictura asta. Două femei, una îmbrăcată în albastru, cu o chitară în mână, cealaltă într-o rochie galbenă, cu ciorapi roșii. Canapeaua roșie, plantele mari, verzi care se întindeau în spate ca un tapet.
— Dar, dragul meu, culoarea redă esența tuturor lucrurilor, i-a spus Matisse.
Apoi a continuat cu un zâmbet:
— Și răspunde intensității șocului emotiv.
— Șoc emotiv! a mârâit Pallady. Arta trebuie să fie armonie, nu șoc.
S-a oprit puțin, ca să dea greutate la ce avea să spună.
— Și, mai ales, nu dorință de a epata.
Matisse s-a uitat la el, a vrut să-i răspundă la ultimele cuvinte, apoi s-a răzgândit. Și s-a întors la discuția dinainte.
— Culoarea, chiar mai mult decât desenul, înseamnă liberare.
— Da, liberarea aia care nu duce nicăieri. Adu-ți mai bine aminte ce spunea Ingres. Că desenul este asemenea unui coș cu nuiele din care nu poți scoate nicio împletitură fără să se ivească o gaură.
S-a apropiat de fereastră. Hotelul Régina se afla pe un promontoriu înalt, de unde vedeai toată Nisa într-o parte și marea în cealaltă. Atelierul lui Matisse era spațios, cu geamuri largi care dădeau spre mare. Pallady a deschis una dintre ferestre și o briză sărată a invadat camera, laolaltă cu țipetele pescărușilor. Albastrul închis al mării se topea în zare și devenea asemenea cerului, încât linia orizontului nu se mai deslușea. S-a întors de la geam, s-a așezat pe un fotoliu galben, aflat în dreapta șevaletului, și a continuat:
— Ce liberare e aia în care ai distrus coșul? Culoarea singură, dragul meu, culoarea fără formă dă impresia de confuzie. Ea este, aș zice, partea senzuală, care, fără sprijinul și controlul spiritului, al rațiunii, rămâne un lucru efemer. Ea poate încânta un moment, știi bine, dar nu poate rezista exigențelor duratei.
Matisse nu i-a mai răspuns. Începuse să răzuie cu cuțitul un triunghi galben aflat pe rochia albastră a femeii cu chitară.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Anca Vieru este absolventă de politehnică şi are un master în comunicare. A publicat în volumele colective Moş Crăciun & co. (Editura Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Editura Humanitas, 2013), proiect iniţiat de Florin Piersic jr. În anul 2015 i-a apărut la Editura Polirom volumul de proză scurtă Felii de lămâie, nominalizat la premiile revistei Observator cultural şi reeditat în 2018 în colecţia Top 10+. A mai publicat, tot la Editura Polirom, romanul Spulberatic (2018) şi volumul de proză scurtă Fără poză de profil (2022), nominalizat la Premiile Sofia Nădejde. I-au apărut povestiri şi fragmente de roman în revistele iocan şi Familia.
scrie un comentariu