elefant.ro

A apărut recent, la Editura Humanitas, cartea „Cum a devenit Isus Dumnezeu. Preamărirea unui predicator evreu din Galileea” de Bart D. Ehrman. Autorul este unul dintre cei mai importanţi experţi în istoria creştinismului timpuriu.

Cărțile lui Bart Ehrman, profesor de studii religioase de la Universitatea North Carolina, aproape că nu mai au nevoie de prezentare. Volumul de față abordează o chestiune controversată încă din primele zile ale creștinismului: adevărata identitate a lui Isus Nazarineanul. Ehrman, într-un stil viu, colorat, romanesc, analizează minuțios ultimele cercetări privind relatările canonice și extra-canonice despre Isus, precum și sursele literare greco-romane, reconstituind polemic un fascinant și provocator portret al lui Isus Cristos. Acesta, în viziunea lui Ehrman, a fost un fervent și radical profet apocaliptic, care s-a adresat elementelor marginale ale societății, fiind o reală primejdie pentru autoritățile iudaice și romane. Isus era convins că lumea își va afla sfârșitul în timpul vieții sale și că pe pământ se va instaura o pacifică Împărăție a lui Dumnezeu. Într-o carte care este rodul a opt ani de cercetări asidue, Ehrman analizează critic geneza ideii fundamentale a creștinismului: divinitatea lui Isus, conturând transformarea profetului apocaliptic galileean, crucificat pentru acuzația de subminare a ordinii statale, într-o ființă supraumană, Fiul lui Dumnezeu.

Editura Humanitas; anul publicării: 2020; nr. pagini: 404;
traducere: Cornelia Dumitru

Cartea poate fi cumpărată de la:

Editura Humanitas a publicat și alte traduceri din opera lui Bart Ehrman, precum:  Adevăr și ficțiune în „Codul lui Da Vinci“ (2005), Evanghelia pierdută a lui Iuda (2009), Petru, Pavel și Maria Magdalena: Ucenicii lui Isus între istorie și legendă (2012) și Ce s-a pierdut din creștinism (2018).

„Isus a fost mereu recontextualizat de oamenii din diverse epoci și locuri. Cei dintâi ucenici ai lui Isus au făcut-o după ce au început să creadă că el a înviat din morți și a fost preamărit în cer: l-au transformat în ceva ce nu fusese înainte și l-au înțeles în lumina noii lor situații. La fel au făcut și autorii neotestamentari de mai târziu, care l-au recontextualizat și l-au înțeles pe Isus în lumina propriilor situații, deja mult diferite. În același mod au procedat creștinii din secolele al II-lea și al III-lea, care îl înțelegeau pe Isus nu atât ca profet apocaliptic, cât ca ființă divină devenită om. La fel creștinii din secolul al IV-lea, care susțineau că el existase dintotdeauna și fusese întotdeauna egal în statut, autoritate și putere cu Dumnezeu Tatăl. Același lucru se petrece și cu creștinii de azi, care sunt de părere că Cristosul divin în care cred și pe care îl mărturisesc e identic în toate privințele cu persoana care a pășit pe drumeagurile prăfuite din Galileea, propovăduindu-și mesajul apocaliptic despre nimicirea care va veni. Majoritatea creștinilor de astăzi nu-și dau seama că l-au recontextualizat pe Isus. Dar au făcut-o. Oricine crede în el sau îi împărtășește oricare dintre învățăturile sale l-a recontextualizat pe Isus – de la primii credincioși care au crezut în învierea lui, până azi. Și așa va fi în vecii vecilor.“ — BART D. EHRMAN

„Cum i-a permis monoteismul iudaic lui Dumnezeu să aibă un fiu? Ehrman ne dă răspunsul, purtându-ne printr-o lume cu îngeri, stihii și nenumărați semizei, în care își croia drum o măruntă sectă mesianică ce credea că Isus din Nazaret a înviat din morți.“ — PAULA FREDRIKSEN


Fragment

Ca istoric, nu mă mai obsedează întrebarea teologică despre cum a devenit Dumnezeu om, ci întrebarea istorică despre cum a devenit om Dumnezeu.

Bineînțeles, răspunsul tradițional la această întrebare este că Isus a fost, de fapt, Dumnezeu, deci el i‑a învățat pe ceilalți că este Dumnezeu și, astfel, mereu s‑a crezut că el este Dumnezeu. Dar, de pe la sfârșitul secolului al XVIII‑lea, un șir lung de istorici au susținut că nu aceasta e înțelegerea corectă a lui Isus cel istoric și au adus numeroase argumente convingătoare în sprijinul poziției lor. Dacă au dreptate, rămânem nedumeriți: cum s‑a petrecut asta? De ce au început primii adepți ai lui Isus să‑l considere Dumnezeu?

În cartea de față am încercat să abordez această întrebare într‑un mod util nu numai pentru istoricii seculari ai religiei, ca mine, ci și pentru credincioșii ca prietena mea, care con­tinuă să creadă că Isus e într-adevăr Dumnezeu. În consecință, nu adopt o poziție fermă față de întrebarea teologică a statu­tului divin al lui Isus. Mă interesează, în schimb, evoluția isto­rică ce a condus la afirmația că el este Dumnezeu. Într-un fel sau altul, această evoluție istorică s-a petrecut cu siguranță, iar ceea ce cred indivizii la nivel personal despre Cristos n-ar trebui, teoretic, să le afecteze concluziile pe plan istoric.

Ideea că Isus e Dumnezeu nu e o invenție a timpurilor mo­derne, desigur. După cum voi arăta în această dezbatere, asta era și perspectiva primilor creștini, curând după moartea lui Isus. Una dintre întrebările fundamentale pe tot parcursul acestui studiu va fi ce înțelegeau acei creștini prin fraza „Isus e Dumnezeu“. După cum vom vedea, diverși creștini înțele­geau lucruri diferite. Mai mult, înțelegerea, în orice sens, a acestor afirmații ne va cere să știm ce voiau să spună locuito­rii lumii antice în general când credeau că un anumit om era zeu – ori că un zeu devenise om. Nu doar creștinii emiteau această pretenție. Deși poate Isus e singurul Fiu al lui Dum­nezeu săvârșitor de miracole pe care-l cunoaștem astăzi, în An­tichitate multe persoane, atât dintre păgâni, cât și dintre evrei, erau socotite umane și divine în același timp.

[…]

Una dintre descoperirile solide ale cercetărilor moderne din ultimele două secole în domeniul Noului Testament și creș­tinismului timpuriu este că, în timpul vieții lui Isus, ucenicii l-au considerat om din cap până-n picioare, nu Dumnezeu. Oamenii vedeau în Isus un învățător, un rabin, ba chiar un [1] profet. Unii îl considerau Mesia (cât se poate de uman). Doar se născuse ca toți ceilalți și era „ca“ toți ceilalți. Crescuse în Nazaret, iar în tinerețe nu se remarcase cu nimic. La maturi­tate – sau poate chiar din copilărie – s-a convins, ca mulți evrei din epoca sa, că trăia aproape de sfârșitul vremurilor, când Dumnezeu urma să intervină în istorie pentru a răsturna forțele răului și a instaura o împărăție a binelui pe pământ. Isus s-a simțit chemat să proclame acest mesaj al apocalipsei iminente și și-a petrecut toată activitatea publică făcând asta.

La un moment dat, în timpul unei călătorii pe care a făcut-o la Ierusalim, Isus a iritat autoritățile, care l-au arestat și jude­cat. A fost dus în fața guvernatorului Iudeii, Ponțiu Pilat și, după un scurt proces, a fost condamnat pe baza acuzațiilor de insurgență politică: se pretindea regele evreilor, când numai guvernatorii romani responsabili pentru regiunea Palestinei și restul Mediteranei puteau desemna regi. Ca agitator poli­tic, a fost osândit la o moarte deosebit de înjositoare, cea prin răstignire. Cât pentru romani, așa s-a terminat povestea lui.

În realitate, povestea lui nu s-a sfârșit așa. Și așa ne întoar­cem la întrebarea călăuzitoare a studiului nostru: cum a ajuns un profet apocaliptic de pe plaiurile Galileii rurale să fie răs­tignit pentru crime împotriva statului și să fie considerat egal cu singurul Dumnezeu Atotputernic, făcătorul a toate? Cum a ajuns Isus – în mințile și inimile adepților de mai târziu – să devină Dumnezeu?

Un loc evident de unde să pornim în căutarea unui răspuns ar fi viața și învățăturile lui Isus. Însă mai întâi trebuie să examinăm contextul religios și cultural al iudaismului din secolul I, în care a trăit și și-a proclamat Isus mesajul. După cum vom vedea, deși evreii se distingeau de lumea păgână din jurul lor prin credința că trebuie adorat și slujit un singur Dumnezeu, nu se distingeau de păgâni cu privire la legătura între acel tărâm și lumea omenească pe care o locuim. Și evreii credeau că divinitățile pot deveni oameni sau că oamenii pot deveni divini.


[1] Pentru o discuție despre această opinie și de ce e greșit să o luăm în considerare când ne ocupăm de Antichitate, v. în special Peppard, Son of God, pp. 9-49.


BART D. EHRMAN conduce Departamentul de studiu al religiilor din cadrul North Carolina University, Chapel Hill. Şi-a făcut studiile de masterat şi doctorat la Princeton Theological Seminary, unde a absolvit, în 1985, magna cum laude. Este unul dintre cei mai importanţi experţi în istoria creştinismului timpuriu, cunoscut publicului larg prin cărţi precum Jesus, Interrupted: Revealing the Hidden Contradictions in the Bible (2009); God’s Problem: How the Bible Fails to Answer Our Most Important Questions – Why We Suffer (2008); The Lost Gospel of Judas Iscariot: A New Look at Betrayer and Betrayed (2006); Truth and Fiction in The Da Vinci Code: A Historian Reveals What We Really Know about Jesus, Mary Magdalene and Constantine (2004); Lost Christianities (2003); Lost Scriptures: Books That Did Not Make It into the New Testament (2003); The Apostolic Fathers (2003); Jesus: Apocalyptic Prophet of the New Millennium (1999); The New Testament and Other Early Christian Writings: A Reader (1998); The Orthodox Corruption of Scripture: The Effect of Early Christological Controversies on the Text of the New Testament (1993). La Editura Humanitas au mai apărut Adevăr şi ficţiune în „Codul lui Da Vinci” (2005) şi Evanghelia pierdută a lui Iuda (2009). | www.bartdehrman.com

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here