carturesti.ro

„Numele meu sunt eu, dar eu nu sunt aici.”

Există ceva ce se regăsește pregnant în literatura portugheză, o atmosferă stranie și o iremediabilă singurătate a ființei umane. Este o literatură puternic expresivă, detaliată, căreia îi place să sondeze aspectele psihologice și sociologice ale comportamentului uman într-o anumită situație. Americo Guerreiro De Sousa este un autor mai puțin cunoscut, dar proza lui se înscrie în tiparul literaturii portugheze, pe urmele „monștrilor sacri” Pessoa și Saramago.

Folosindu-se de timpul viitor anticipat, De Sousa ne trimite într-o vreme despre care nu știm nimic, despre care nu avem nicio idee de cum va fi să fie. O vreme în care speranțele și deznădejdile se vor întâlni într-un maraton al gândurilor filosofice.

Când simte primele semne de dezagregare ale căsniciei, el, un profesor universitar, critic de artă, îi propune soției o despărțire temporară. Va accepta un post într-o altă localitate, pentru doi ani, timp în care își va fi terminat doctoratul și va fi scris un roman (imposibil de realizat în viața casnică). Simte „nevoia unei lungi reîntâlniri cu el însuși. Nimic anormal, deci.”

Pe unii oameni obișnuința casnică îi sufocă și nu mai pot vedea limpede viața și lucrurile din jurul lor, iar alții se deprind atât de mult cu fericirea încât se plictisesc de ea. Câteodată trebuie să ia distanță, să se detașeze de cel de lângă ei, în speranța că vor regăsi entuziasmul de la început. Dar asta presupune să aibă curajul să fie sinceri cu ei înșiși, să aibă curajul să ia niște decizii și să își asume cursul lor.

Când se întoarce acasă, fără să își anunțe soția, bărbatul găsește casa goală. Atât de piesele mobiliare care aminteau de fericirea cuplului, cât și de prezența ei. De aici începe un întreg monolog interior, care ne duce printr-un itinerar emoțional insidios.

„…Și apartamentul, acum golit de obiectele pe care să-mi pot odihni amintirea, dar din ai cărui pereți va picura sângele unor vremi încă atât de vii în creierul meu.”

Prins în singurătatea apartamentului, bărbatul devine captivul unei așteptări care îl împinge să se afunde dintr-o întrebare în alta, dintr-o incertitudine în alta până când va fi ajuns la disperare, chin și suferință. Pierdut în acest labirint interior, în jurul lui se deșiră tăcerea, în timp ce mintea îi devine un ocean învolburat.

La început este cuprins de o nerăbdare euforică privind momentul reîntâlnirii cu soția lui. Se uită în urmă, la relația lor, la viața lor pe care nu a apreciat-o așa cum trebuia și are impresia că acum vede totul mult mai clar. Crede că despărțirea și-a dat roadele. Apoi, pe măsură ce seara se apropie, iar soția nu apare, o breșă se formează în certitudinile bărbatului. Se instalează presimțirea că se îndreaptă spre o prăpastie creată chiar de el.

„…Și noaptea, bineînțeles: mai ales noaptea. Noaptea infernului deja presimțit și pe care în fond eu singur l-am creat.”

Sentimentul tot mai acut al pierderii îl face să pună sub lupa analizei dragostea, viața de cuplu, speranțele și neputințele, rațiunea fiindu-i contorsionată de demonii interiori. Pe parcurs iese la iveală trecutul lui dinainte de căsătorie, un trecut care l-a lăsat cu sufletul bolnav și care îi survolează viața în continuare. Se gândește la diferite versiuni privind întârzierea soției, la momentul sosirii ei acasă și la cât de surprinsă va fi să îl găsească acolo. Atunci când nu știi nimic îți poți imagina orice. Ne descrie cu multe detalii cum arată casa, cum este soția, gesturile ei, discuțiile lor despre poezie, părerile divergente – el, omul concretului, ea, veșnic atrasă de metafore.

„Nu mă seduc misterul, intrigile, psihologiile: mă atrage numai obiectul în sine. Disprețuiesc tot ce îmi amintește de o șaradă: mă interesează numai concretul, stabilul, existența fără nimic înăuntru – doar o formă, o culoare, un sunet și poate puțin mai mult. Fiindcă în asta constă frumusețea, și ea n-are nevoie de podoabe.”

Nu știm dacă soția este ieșită în oraș, dacă și-a continuat viața cu altcineva sau dacă mai trăiește. Știm doar că bărbatul, pe măsură ce timpul trece și ea nu apare, încearcă, la început într-o notă calmă, apoi ajungând la disperare, să își explice absența ei. Revoluția din mintea noastră nu este văzută de nimeni și ceea ce irigă pe dedesubt spaimele sunt aceste incertitudini transformate în deznădejdi. Iar în întuneric, la începutul nopții, totul dobândește verosimilitate și proporții.

Speranțele se metamorfozează într-o însingurare tot mai clară, iar scena ideală a întâlnirii lor se dizolvă într-o reîntoarcere în ușa căreia nu îl așteaptă nimeni. Cu o viteză extraordinară va trece de la o stare psihică la alta. De la supărarea pe soția lui că întârzie atât de mult, până la a-i cere iertare și a se simți vinovat din rațiuni neclare, de la gelozie la iubire și la neliniștea dacă putem să mai fim iubiți de cineva care ne știe de multă vreme.

„Culcat pe patul tău, simțind prezența ta în tavan, în ușa pe care am lăsat-o întredeschisă ca să te văd când vei intra în noaptea mea de infern, mă voi întreba îngrijorat dacă ne poate iubi cineva care ne-a cunoscut odată.”

Bărbatul chestionează dacă a meritat să sacrifice viața conjugală pentru libertatea lui individuală. Dacă nu cumva, totuși, e mai bine că soția nu îl mai aștepta, căci, odată reîntors în brațele ei, oare, peste un timp, adevărata lui identitate nu își va fi pretins din nou dorul de ducă? În definitiv, nu putem să fugim de ceea ce suntem și nici nu putem să pretindem ca celălalt să stea pe loc în timp ce noi ne trăim viața în altă parte. Chiar dacă pentru asta trebuie să plătim un preț…

„Fiecare cu propria sa corvoadă, acest infern pe care și l-a ales singur. Al meu va fi neapărat singurătatea. E totuși o corvoadă blândă, de vreme ce, după ce am iubit, singurătatea nu va putea niciodată să fie deplină. O singurătate încărcată de amintiri. Nu în zadar iubești – și oricum ar fi dragostea, ea este până la urmă unicul lucru consistent dintr-o viață de om, ceea ce ne rămâne pentru totdeauna și ne ține tovărășie în cea mai însingurată și deznădăjduită dintre nopți.”

Guerreiro stăpânește cu măiestrie mijloacele narative, strunește emoțiile, evită melodrama și redă gândurile și frământările interioare pe care le avem cu toții, dar nu le rostim. În fiecare dintre noi sălășluiește o singurătate ascunsă sub rutina zilnică, și care, într-un moment oarecare, poate să iasă la suprafață și să devină chinuitoare.

În acest apartament pustiu din Lisabona, plin de urmele unei fericiri îndepărtate, în care bărbatul se simte un intrus, pe perete atârnă un tablou care va fi surprins chipul dispărut al iubirii.

„Am încercat să regăsesc iubirea și m-am mânjit doar cu cenușa ei.”

Suferința unei singure nopți din viața noastră poate să fie atât de mare încât ea nu mai poate fi uitată… așa cum ajungem, la un moment dat, să nu mai putem uita nici faptul că suntem cu toții muritori.

Americo Guerreiro De Sousa, „Compoziție la viitor”, Editura Next Page, anul publicării: 2020, nr. de pagini: 105, traducere din limba portugheză de Micaela Ghițescu


Puteţi cumpăra cartea de la:

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here