Prin pădurea deasă a tuturor cărților din lume, scriitorul, traducătorul și editorul argentinian Alberto Manguel își ia cititorii de mână și le arată, de-a lungul celor 39 de eseuri pe care le regăsim în Un cititor în Pădurea din Oglindă (Ed. Trei, 2023, în traducerea lui Bogdan-Alexandru Stănescu), ce se ascunde în spatele universului creativ al unor mari scriitori, în ce fel ne formează lectura, cum ar trebui să citim printre rânduri și să descoperim misterele ascunse de litere, ce înseamnă, în fond, arta cititului. Alberto Manguel este cititorul ideal, maestrul ceremoniilor care ar trebui să însoțească orice lectură.
Eseurile sunt o călătorie aparte și erudiția lui Manguel e completată de umorul său fin, dar mai ales de plăcerea de a scrie despre cărți, despre arta scrisului și a cititului, despre rolul pe care cărțile îl joacă în viețile noastre și despre felul în care funcționează, de fapt, întreaga literatură. O literatură care, firește, nu se poate desprinde de viață, iar noi trecem, alături de autor, în pădurea fermecată, în tărâmul în care descoperim că nimic nu este ceea ce pare la prima vedere.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro:
Ne salvează literatura?
Alberto Manguel este, fără îndoială, un cititor care construiește un templu în scris dedicat lecturii. Scrie cu un remarcabil talent despre universul livresc, iar cititorii se lasă dezmierdați de stilul acesta care îi poartă, ca o vrajă, fără a exagera vreun pic, spre lumi fascinante, spre viața lui Borges care i-a fost prieten bun, spre însemnătatea cărților și rolurile traducerilor, spre felul în care literatura devine scut, salvează sau vindecă:
„În miezul incertitudinii sau al diverselor tipuri de frică, când suntem amenințați de pierdere, de schimbare și de șuvoiul interior al durerii de care nimeni nu ne poate izbăvi, cititorii măcar știu că există, ici și colo, reale precum hârtia și vizibile precum cerneala, ce ne oferă un acoperiș și o masă caldă în timpul aventurii noastre prin pădurea întunecată și nenumită”.
Pentru cei care nu s-au „rătăcit” încă pe această cale a infinitului compus din lecturi, Manguel devine vrăjitorul care îi farmecă, cel care ne traduce poate cel mai bine „Alice în Țara Minunilor” și care, totodată, ne atrage atenția că, în viteza lumii contemporane, pierdem din esență, grăbim răspunsurile și primim doar stratul superficial al unei lecturi ușurele. Așa că se întoarce, fără grabă și cu multă dibăcie, spre semnificațiile profunde ale unei replici, spre importanța unui cuvânt deloc ales la întâmplare, spre greutatea unui punct fără de care nu am fi scris așa cum scriem astăzi.
Literatura ne transformă?
Un cititor aflat la început de drum, un cititor stângace care nu-și poate alege încă titlurile care să îl satisfacă pe deplin, un cititor curios, dar temător și-ar găsi, fără îndoială, leacul pentru toate aceste temeri după lectura volumului amintit. Pentru că literatura ne transformă, devine parte din ființa noastră, iar Q.E.D.-ul lui Alberto Manguel este de necontestat:
„Multiplele fețe (toate ale noastre) ce așteaptă ochiul nostru inchizitorial în vise și în cărți sau în viața de zi cu zi ajung, vai, să devină reale. La început, aparițiile lor ne amuză ori ne zăpăcesc; după o vreme se agață, asemenea unor măști alcătuite din carnea, din pielea și oasele noastre”.
Toate cele 39 de eseuri sunt o mărturie în acest sens, un extraordinar periplu, deloc anevoios însă și pe care ni-l datorăm.
Pas cu pas, Manguel ne reamintește sau ne învață cum să citim („Am obosit să tot întrevăd în lectura unui om, oricât de genială ar fi acea lectură, reflectarea sinelui acelui om; așa cum Borges ar argumenta cu siguranță, în apărarea libertății cititorului de a alege și de a respinge, nu orice carte poate servi drept oglindă pentru oricare dintre cititorii săi”) și cel mai important e că o face cu arta celui născut pentru a-i învăța pe alții, cu dedicarea celui care nu se urcă niciodată pe un piedestal, ci vorbește cu blândețe unor prieteni dragi, cititori ca el, în Pădurea din Oglindă. Este eseistul desăvârșit, cel care țese cu migală din propria-i fire și filozofie de viață, nealterând balansul dintre tot ceea ce vrea să îi învețe pe cititori și datoria pe care o are față de cărțile și oamenii despre care scrie:
„Asemenea lui Cervantes, nici noi nu suntem stăpânii propriului nostru destin. Blestemați să avem conștiință, înțelegem că pe acest pământ suntem într-o călătorie care, ca toate călătoriile, trebuie să aibă un început și va ajunge fără îndoială la un final, dar când a fost făcut primul pas și care va fi ultimul, unde trebuie să călătorim și de ce, și în așteptarea căror rezultate sunt întrebări care rămân implacabil fără răspuns. Putem să ne consolăm, asemenea lui Don Quijote, cu convingerea că bunăvoința și nobila noastră suferință ne justifică în mod misterios viața și că prin acțiunile noastre noi jucăm un rol ce ține închegat universul secret. Dar consolarea nu înseamnă și liniște”.
E un maestru al aducerii aminte, al unor nota bene pe care le inserează ca semne de carte, al unui fel în care ne spune cum să citim și cum să trăim, iar sub greutatea și frumusețea acestui volum, cele două devin sinonime.
Își întoarce privirea și către rolul traducerii, iar întotdeauna se revarsă aceeași impresie din spațiul lecturii: plăcerea de a scrie, plăcerea de a povesti, erudiția sa pe care a reușit să nu o facă apăsătoare pentru cei pe care îi cucerește definitiv de la bun început:
„Dat fiind că o traducere nu poate fi imparțială, la fel cum o lectură nu poate să fie părtinitoare, actul traducerii duce cu sine o responsabilitate ce se extinde mult dincolo de limitele paginii traduse, nu numai dintr-o limbă în alta, ci de multe ori în cadrul aceleiași limbi, de la un gen la altul, sau de pe rafturile unei literaturi pe cele ale alteia. În acest caz, nu toate „traducerile” sunt recunoscute ca atare: când Charles și Mary Lamb au transformat piesele lui Shakespeare în povești pentru copii sau când Virginia Woolf a condus versiunile din Turgheniev ale lui Constance Garnett înspre «brațele limbii engleze», repoziționările textului în grădinița de copii sau în Biblioteca Națională nu au fost considerate «traduceri» în sensul etimologic al cuvântului. Fie el Lamb sau Woolf, fiecare traducător deghizează textul cu masca altuia, atrăgătoare sau înfricoșătoare”.
Este un educator blând, un scriitor care se dedică operelor altora, pătrunzând în spiritul fiecăreia și amintindu-ne cât de mult avem de pierdut dacă nu alegem conștient să ne rătăcim cu adevărat în universul profund al creației și al lecturii. Este fascinat și ne transmite asta și nouă de maniera în care fiecare mic gest pe pagină dă naștere unei avalanșe de schimbări în literatură, duce la opere care altfel nu ar fi apărut, la cititori care nu ar fi existat, la Alberto Manguel care, cine știe, nu ar fi fost cel care este azi.
Ne deslușește, pagină cu pagină, „regulile seratei nebunești cu ceai”, ne arată calea cea dreaptă fără a ne mustra, ne cucerește prin ceea ce îi este autentic și apropiat. Vrăjiți și supuși, citim cu încântare volumul Un cititor în Pădurea din Oglindă și descoperim, la final, că nu vom mai privi niciodată lumea la fel și că, din fericire, a căpătat noi înțelesuri și un strat nou de frumusețe.
Alberto Manguel, „Un cititor în Pădurea din Oglindă”, Editura Trei, anul publicării: 2023, traducere: Bogdan-Alexandru Stănescu
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Paolo Nicolello / Unsplash
scrie un comentariu