Cafeaua apare din când în când în povestea adevărată a lui Karl Ove Knausgård. Ca şi alcoolul, de altfel, dar în acest subiect nu-mi propun să intru. Cafeaua, în schimb, e prezentă constant, mai ales când scriitorul încearcă să-şi adune gândurile pentru scris. Ori atunci când, chiar dacă nu scrie, iese la o plimbare de limpezire.
Mi s-a părut interesant cum niciodată nu-şi ia cafea de la automat – nu există, domle, la ei? – ori de la vreun chioşc specializat din mall – nici la mall n-ajunge în cartea asta, ţări sărace, domle, în nordul Europei!
Dar ce face Knausgård? Simplu. Încălzeşte apă la fierbător. Când apa fierbe, ia cutia de cafea, pune două linguri în cană (nu zice cât de mare e cana, dar aici fiecare se poate orienta după puterea cafelei şi ce doreşte de la ea), după care toarnă peste cafea apa fierbinte, „care se ridică neagră şi aburindă între pereţii cănii”.
Uneori iese pe terasă, alteori îşi bea cafeaua la masa de scris, dar o dată chiar pleacă de acasă cu cana şi se aşază pe o bancă din apropiere. Nu ţin minte dacă a spus de zahăr sau îndulcitor pe undeva, senzaţia mea este că bea cafeaua aşa cum e. Însă ce m-a interesat a fost stilul acesta al preparării, pentru că, până să-l citesc pe el, obişnuiam să fierb apa şi să pun cafeaua în apa fiartă. Acum, fac ca el. N-aş zice că e un gust fundamental diferit, dar îmi place să mă alint gândindu-mă că am învăţat să fac cafea de la Karl Ove Knausgård.
Dacă merită cartea? Da! Cu vârf şi îndesat. Şi cu caimac. 🙂
scrie un comentariu