Pe Ahmet Altan, judecătorii lui Erdogan l-au trimis la închisoare mai întâi pentru vina de a fi un „pucist religios”. Au folosit ca aşa-zise probe trei articole de presă şi o apariţie televizată. La zece zile distanţă, acelaşi complet de judecată, pe baza aceloraşi probe, l-a condamnat la şase ani de temniţă pentru că ar fi fost un „terorist marxist”.
Cartea cuprinde o serie de eseuri care au ajuns la traducătorul în limba engleză în perioada noiembrie 2017 – mai 2018, incluse fiind printre însemnările cu caracter personal pe care Ahmet le încredinţase avocaţilor care îl vizitaseră la închisoare. Unul dintre cei mai citiţi prozatori turci şi un jurnalist recunoscut pentru ieşirile sale incomode şi directe, Altan ştie astăzi că nu are nicio şansă la o viaţă normală cât timp la conducerea Turciei se va afla acelaşi regim care l-a întemniţat, însă din câte se observă din eseurile de aici, el a găsit o formulă de fi cât de cât liber.
O soluţie ar fi uitarea, a constatat Ahmet Altan. „Cea mai mare sursă de libertate la care poate avea acces o persoană” este apelabilă chiar şi din închisoare. „…celula, pereţii, uşile, încuietorile, problemele şi oamenii – toate lucrurile şi toţi oamenii care îmi îngrădesc viaţa şi îmi spun nu poţi trece mai departe dispar fără urmă.”
Însă nu ai cum să uiţi totul, tot timpul. Pentru că nu ai cum să uiţi de cei dragi şi nu ai cum să nu ţii cont tocmai de trecutul tău. Cum să-ţi uiţi tatăl, întemniţat cu câteva decenii în urmă sub acuze la fel de absurde ca ale tale? Că să uiţi că tocmai el a fost cel care ţi-a dăruit pe când erai numai un puşti de zece ani – ca şi cum ar fi ştiut ce avea să se întâmple – Călătorie în jurul camerei mele de Xavier de Maistre? Cum să uiţi că e posibil ca niciodată să nu o mai poţi săruta pe femeia pe care o iubeşti, că n-o să te mai poţi plimba pe străzi, că nu vei mai putea asculta un concert pentru vioară şi orchestră, să priveşti marea, să răsfoieşti cărţile în librărie, să miroşi florile, iarba, ploaia, pământul?
Da, există uitarea, dar există şi dorul.
„Este imposibil de descris dorul pe care îl simte cineva în închisoare. Este atât de adânc, atât de despuiat, atât de primar, încât niciun cuvânt nu ar putea fi la fel de despuiat şi de primar. Este o senzaţie imposibil de transpus în cuvinte. Nu poate fi exprimată decât prin nişte gemete şi mârâieli de câine împuşcat.”
Cum să mai pui o virgulă după punctele lui Ahmet Altan? Suferinţa lui şi, totuşi, eleganţa lui în a-şi accepta situaţia te blochează. Tu ai parte de multe care lui îi sunt interzise şi, cu toate astea, el înţelege unde i se află speranţa: în imaginaţie. În toate cărţile pe care le-a citit, în toate personajele pe care le-a asimilat, în bucuria de a şti că există viaţă şi după viaţă.
„Linişte. O linişte adâncă, întunecată. Nu se auzea nimic, nu se simţea nicio mişcare. Viaţa se oprise brusc. Nu se mai agita. Era rece şi încremenită. Viaţa murise. Murise brusc. Eu trăiam, însă viaţa murise.”
Dincolo de gratii, scrisul este o armă de apărare, pe care Altan se teme că într-o zi s-ar putea să o piardă, drept pentru care o ţine aproape: „Voi scrie pentru a putea fi capabil să trăiesc, să rezist, să mă lupt, să mă plac pe mine însumi şi să-mi iert propriile defecte.” Şi, cum nu crede în Dumnezeu – dar găseşte ideea de Dumnezeu „deosebit de interesantă” – soluţia sa este de a fi un mic dumnezeu pentru sine, de a se conduce prin intermediul minţii sale. Pe scurt, de a fi el cel care conduce realitatea. Cum se poate face asta e foarte greu de înţeles mai ales când ai momente în care îţi doreşti enorm să ieşi, iar imposibilitatea de a ieşi îţi înfige în creier ace şi cuie.
În Nu voi mai vedea lumea niciodată, Ahmet Altan îşi strigă disperarea, dar se întoarce cu drag şi devotament către realitatea care i-a plăcut dintotdeauna cel mai mult: cea a scrisului şi a cititului. Şi dincolo de duritatea cărţii, de cruzimea ei, de mila pe care o simţi profund, îţi dai seama încă o dată cât de săraci pot fi cei care nu citesc, care îşi refuză aceste lumi alternative…
Ahmet Altan, „Nu voi mai vedea lumea niciodată. Memoriile unui scriitor întemniţat”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 216, traducere: Andrei Covaciu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Michal Balog pe Unsplash
- Ratarea înseamnă viaţă, adevăr, asumare – despre „Viteza luminii” de Javier Cercas - 7 ianuarie 2023
- Iubeşte-mă fără milă! – despre „Ce-am mai râs! O poveste serioasă” de William Saroyan - 2 ianuarie 2023
- Trista şi înduioşătoarea poveste a unui minor neînsoţit – despre „Friends, iubiri şi marele lucru teribil” de Matthew Perry - 11 decembrie 2022
