libris.ro

Faza e că dintre cei trei tineri care pleacă de la o partidă de surfing, numai cel care nu poartă centura de siguranţă suferă un traumatism incompatibil cu viaţa. Cum ar veni, moare. Însă moartea aceasta, în romanul lui Maylis de Kerangal, e mai puţin bruscă decât şi-ar imagina oricine un accident în care e implicată o camionetă.

Simon Limbres este victima unei întâmplări, iar scriitoarea aceasta franceză (născută în 1967, la Toulon) a scos în evidenţă acest fapt. Hazardul face ca Simon să fie cel care nu poartă centura, un hazard care ţine de o decizie aparent nesemnificativă, iar Maylis de Kerangal a ştiut să puncteze acest fapt: totul pleacă de la o întâmplare. Iar dincolo de ea, este foarte interesant că, deşi ştii că Simon moare – se spune asta nu doar pe coperta a patra ori chiar în primele pagini ale cărţii – romanul curge şi te ţine atent deşi, pe deasupra, e trist şi are ca fotografie centrală imaginea unui tânăr conectat la aparate.

De fapt, creierul lui Simon moare, însă corpul lui sau mare parte din organele lui vitale continuă să funcţioneze normal. Ceea ce îi îndreptăţeşte pe medici să se gândească la programul de transplanturi.

Până la urmă, asta mi s-a părut miza romanului: să aducă în lumină ce se întâmplă (în Franţa) când familia unei victime acceptă donarea de organe. Moartea unui om poate însemna o şansă la viaţă pentru alţii, iar dispariţia lui Simon implică, oricât ar suna de şocant, o veste bună pentru câţiva pacienţi din diverse zone ale ţării care aşteaptă o inimă sănătoasă sau alte organe care să le prelungească viaţa.

Maylis de Kerangal pare să se fi documentat până la cel mai mic detaliu cu privire la paşii care se fac în tot acest proces, iar perdeaua aceasta de elemente birocratice este aşezată de scriitoarea franceză sub un stil cu iz poetic, cu fraze lungi care se supun unei explorări profunde a suferinţei, stil care mi-a amintit de Jose Saramago.

„…degeaba împart cei trei indivizi acelaşi spaţiu şi ocupă acelaşi timp, în clipa asta nimic nu e mai îndepărtat pe această planetă decât cele două fiinţe în durerea lor şi acest tânăr venit să se pună în faţa lor cu scopul – da, cu scopul –  de a le obţine consimţământul pentru prelevarea organelor copilului lor.”

Sunt câteva personaje pe care Maylis de Kerangal le prezintă cu răbdare în contextul accidentului lui Simon. Cumva, această moarte accidentală se suprapune unor traiectorii care mai de care mai diferite şi unor existenţe cât se poate de umane în individualitatea lor. De la şocul părinţilor la unele reacţii pur instituţionale, totul este disecat şi analizat cu un talent remarcabil.

„Să-i reparăm pe cei vii” este un roman diferit şi ambiţios. Pleacă de la un eveniment şocant, iar intensitatea firului său epic vine nu din acţiune, ci din reacţiune. E ca şi cum cineva ar încerca să descrie ce se întâmplă în primele secunde de după spargerea unui geam: ştii că geamul a fost spart, dar tot stai cu gura căscată în şocul celor câteva momente în care crăpătura se extinde spre margini.

Romanul te face să te gândeşti şi la punctul propriu de vedere în legătură cu donarea de organe. Ai fi de acord ca, în cazul unui accident, să îţi împarţi corpul pentru salvarea altor vieţi? Sau ai accepta ca părinte, dacă unul dintre copiii tăi păţeşte ceva, să-i ajuţi pe alţii, pe care nu-i vei cunoaşte niciodată?

Maylis de Kerangal, „Să-i reparăm pe cei vii”, Editura Litera, anul publicării: 2019, nr. pagini: 272, traducere: Laurenţiu Malomfălean

Cartea este disponibilă pe libris.ro şi pe site-ul editurii.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here