polirom.ro

Adriana Georgescu a ajuns deţinut politic la numai 25 de ani. Dintr-o tânără ambiţioasă, deşteaptă, promiţătoare, dintr-un caracter frumos şi o personalitate puternică, a devenit o victimă a regimului comunist impus de sovietici imediat după al Doilea Război Mondial. Mărturia ei, scrisă la Paris, unde a reuşit să fugă în 1948, este tulburătoare. Scrisă cu amprenta unei suferinţe incredibile, cartea prinde tot, sau aproape tot, din calvarul prin care a trecut Adriana Georgescu (şefa de cabinet a generalului Rădescu, ultimul prim-ministru de dinaintea comuniştilor), timp de vreo doi ani, cu arestarea ei din motive mai mult decât superficiale şi inventate, cu procesul ei lung şi chinuitor, cu agresiunile la care a fost supusă în diversele locuri de detenţie, cu mediul penitenciar mizerabil, cu zeci de caractere îndoielnice, dar şi cu o camaraderie pe care deţinuta a descoperit-o ajungând foarte jos, la limita supravieţuirii.

Impresionant la cartea asta e că, deşi foarte probabil ai mai citit despre suferinţă şi ai mai avut de-a face cu mărturii cam de acelaşi tip, nu ai cum să nu scapi neafectat.

„Mă prăvălesc pe placa de tablă. Nu mi-au pus cătuşele. Ce vor să mă pună să iscălesc? Ce ştiu ei de fapt? Închid ochii. Am impresia că mi se umflă capul, repede, repede, ca un balon, în timp ce picioarele se întind. Şi dinţii, dinţii se lungesc. Deschid gura. Din fiecare dinte creşte o scândură pe care se plimbă nişte bărbaţi cu cizme. Aud paşii lor răsunând în interior. Mi-e sete.”

E un soi de Papillon amestecat cu Svetlana Aleksievici, o avalanşă de evenimente foarte intense, suprapusă unei fiinţe incredibil de rezistente la tortura fizică şi psihică. Uneori, cuvintele Adrianei Georgescu taie din tine scurt, ca un bisturiu pe care nu-l simţi decât prin sfâşierea pe care o produce, la câteva secunde după.

„Dentistul închisorii mi-a scos ieri cei doisprezece dinţi care să clătinau. Fără anestezie.”

Alteori, ea construieşte încet durerea, ca şi cum ar ridica un perete în ochii cititorului, un perete care nu acoperă, ci dezvăluie printr-un efect de transparenţă toată urâţenia lumii şi mai ales hidoşenia unui sistem creat să umilească omul.

„Deodată e foarte cald în celulă. Mă scol dintr-un salt. Îmi iau capul în mâini, fac doi paşi, ajung la uşă. Mă întorc, fac alţi patru paşi, ajung la perete, mă întorc, fac alţi patru paşi, ajung la uşă, mă întorc, fac alţi patru paşi, ajung la perete, mă întorc…”

Asta este o carte pe care aproape că nu o citeşti, ci o trăieşti. Nu se serveşte cu like-uri şi nu aparţine lumii superficiale de azi. Nu este deloc ficţiune, ci emoţie pură, iar paginile se dau cu oarecare teamă, pentru că ajungi să te gândeşti mereu ce ploşniţe mai găseşti pe partea cealaltă, ce bătăi şi ce înjurături ţi se mai înfăţişează, şi prin ce minuni o femeie lovită cu capul de pereţii celulei reuşeşte să supravieţuiască terorii şi să mai şi scrie atât de bine…

Rămâi în minte cu ecoul vorbelor unei deţinute pe care Adriana Georgescu a întâlnit-o într-o doară: „Dacă nu mi-e frică, sunt liberă; dacă nu mi-e frică, sunt liberă”. Şi vorbele acestea te bântuie, pentru că se potrivesc foarte bine şi în zilele noastre, când nu mai ştii ce e bine să zici şi cât de mult bine îţi faci dacă zici tot timpul tot adevărul.

Adriana Georgescu, „La început a fost sfârşitul. Dictatura roşie la Bucureşti”, Editura Humanitas, anul publicării: 2019, nr. pagini: 304

Cartea poate fi cumpărată de la libris.ro, elefant.ro sau de pe site-ul editurii.

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here