elefant.ro

Fernando Aramburu s-a născut în 1959, la San Sebastián. Anul este important, locul, asemenea. 1959 este şi anul în care s-a format Euskadi Ta Askatasuna (Ţara Bascilor şi Libertatea) – ETA, organizaţia naţionalistă şi separatistă bască, iar locul are importanţa lui pentru că, alături de Bilbao, San Sebastián a funcţionat ca un focar pentru militanţii acestei grupări teroriste.

Aramburu, vorbitor de spaniolă emigrat în 1982 în Germania, a povestit adeseori despre cum colegi de-ai săi de clasă şi prieteni erau atraşi de ideologia ETA. Manipularea ideologică este unul dintre subiectele sale „preferate”, la care a tot revenit şi pe seama căruia a tot câştigat premii, însă parcă nicio altă scriere de-a sa nu a strâns atâtea elogii ca „Patria”.

Romanul este construit pe „umerii” a două familii care trăiesc într-un sat de lângă San Sebastián. În peste 700 de pagini, facem cunoştinţă cu familiile lui Txato şi, respectiv, Joxian. Txato este căsătorit cu Bittori, Joxian, prietenul cel mai bun al lui Txato, cu Miren. Cele două femei, Bittori şi Miren, sunt la rândul lor prietene foarte bune de mulţi ani – în tinereţe chiar voiau să se călugărească împreună, iar acum, la maturitate, se întreabă de ce nu au făcut acest lucru, considerând că unicul avantaj al căsniciei ar fi copiii.

Şi în copiii aceştia stă una dintre cheile romanului scris de Aramburu. De fapt, scânteia romanului este momentul în care Txato, proprietarul prosper al unei firme locale de transport, este asasinat de ETA. Ca mai toţi oamenii de afaceri ai vremii, şi Txato era obligat să cotizeze la ETA, să plătească un fel de taxă de protecţie. Dădeai bani, erai lăsat în pace, măcar o perioadă. Txato a dat, dar la un moment dat a zis că, gata, nu mai cotizează, cu orice risc. Au urmat şantajările, afişele pe pomi şi pe ziduri, iar Txato a luat o vreme în calcul posibilitatea de a se muta din localitate, doar că afacerea l-a ţinut pe loc. Şi a sperat că lucrurile se vor regla, că situaţia e prea absurdă, că ar fi prea de tot să fie vizat el de terorişti, el fiind născut în Ţara Bascilor. Totuşi, crima se petrece, iar unul dintre cei bănuiţi de ea este Joxe Mari, unul dintre băieţii cuplului Joxian-Miren.

Pe mai mult de 120 de capitole scurte, cu o voce narativă incredibilă, care sare de la persoana a III-a la persoana întâi chiar şi în aceeaşi frază (totuşi, extraordinar de bună traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari), Aramburu se deplasează înainte şi înapoi pe axa timpului, urmărind cu răbdare fiecare membru al celor două familii, cu accent pe Bittori şi Miren, dar şi pe copiii lor. Există aici un doctor, un poet, o fiică pe care viaţa o condamnă la un scaun cu rotile, dar şi tot felul de conflicte analizate atent. Există nepoţi care judecă mai lucid decât adulţii – „Oamenii buni nu omoară”, zice la un moment dat Ainhoa, nepoata lui Miren – dar şi perspective care se bat cap în cap. „Cel mai bine e să uităm”, spune Joxian, cel mai bun prieten al celui ucis. „Fiecare în casa lui. Acum s-a ajuns la pace.” E momentul unui armistiţiu, al unei păci fragile. „Dacă suferi, cum să uiţi?”, răspunde Bittori, soţia celui ucis.

Bittori, plecată din sat după uciderea soţului ei, se întoarce acolo odată cu armistiţiul, pentru că vrea să afle cum s-a petrecut totul. Vrea să ştie dacă într-adevăr Joxe Mari, băiatul prietenei sale, a fost cel care l-a împuşcat pe Txato.

„De acum încolo, orice lucru pozitiv e bine-venit. Să zicem că rana încetează să mai supureze. O cicatrice tot va rămâne, mereu. Dar o cicatrice e deja o formă de însănătoşire.”

Uimitoare este cursivitatea romanului, ţinând cont de numărul mare de pagini, de diversitatea şi complexitatea personajelor urmărite, şi de faptul că în text sunt intercalate cuvinte în bască – limbă total diferită de cea spaniolă. Punând lumina pe cele două familii, Aramburu a reuşit să redea modul în care manipularea politico-ideologică poate schimba destine. Cum ajunge terorist un tânăr şi cum îşi dă el seama de jocurile cărora le-a căzut victimă abia în închisoare şi abia după ce i s-a dus tinereţea. Cum o mamă îşi poate crea scenarii în minte pentru a-şi proteja copilul. Cum nu poţi să ai linişte până nu afli adevărul, deşi adevărul nu mai poate schimba istoria. Şi cum poţi să suferi ca victimă. Acesta din urmă cred că este sensul care m-a marcat cel mai puternic în „Patria”: Bittori şi-a făcut o familie, a fost mereu o femeie cinstită şi, cu toate astea, nu îşi mai găseşte locul într-o comunitate marcată de fanatism.

Ştiu, s-a făcut şi un film după acest roman, dar romanul merită tot timpul din lume, pentru că te macină încet, mutându-te de la un personaj la altul şi de la o suferinţă la alta. Sunt şi multe situaţii amuzante şi jocuri de replici, pe care cu siguranţă o ecranizare nu are cum să le prindă în întregime. „Patria” de Fernando Aramburu este una dintre cele mai bine scrise cărţi pe care le-am citit în ultimii ani.

Fernando Aramburu, „Patria”, Editura Litera, anul publicării: 2020, traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, nr. pagini: 720


Puteţi cumpăra cartea de la:

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here