Experiment literar. Roman puzzle. Sudoku de emoții. Roman al simplității. Nu știu cuvinte mai potrivite pentru a descrie romanul „Nickel” al Cristinei Hermeziu, apărut luna aceasta la Editura Cartier. Adevărul e că volumul ascunde o cantitate incomensurabilă de poezie, o ritmicitate atipică pentru literatura română contemporană.
În cele puțin peste o sută de pagini se ascund dramele oamenilor exilați dintr-o cultură în alta, oameni care își poartă durerile și emoțiile ca pe un cocon din care cu greu ies la iveală adevăratele lor simțăminte. Dezrădăcinați prin esență, câțiva zeci de români sunt aduși în Seine-et-Oise, la o fabrică de cablaje, unde urmează la propriu și la figurat să își reînnoade destinul.
Gloata pestriță de români se aciuiază în pseudo-normalitatea franceză, acolo unde trebuie să se deprindă cu ocheadele invidioase, cu ritualurile ciudate, dar mai ales cu propriile lor singurătăți, un melanj deocheat și dificil de înțeles.
„Toate plecările au o poveste atârnată de picioare” spune eroina romanului, o tânără cu dreads și cu un bagaj empiric impresionant. Maturitatea sa răzbate din observațiile pe care le face, dar și din secretele pe care le poartă cu ea, aidoma unei valize defecte:
„Bunicu` mă chema chema în baie să-l spăl pe spate. Avea pe spinare o aluniță uriașă, neagră, care se ținea într-un fir, ca un nasture de cojoc. Îmi întindea un burete cu păr pe el, cu una dintre fețe abrazivă. Îl îmbibam cu apă și-l frecam de săpun. Când a aflat, tata l-a luat la pumni. I-a zis că, dacă mă mai cheamă o dată în baie, îl pune să-și înghită buretele.”
„Nickel” are ceva dostoievskian, dacă mă întrebați pe mine, de parcă personajele sale sunt închise într-un soi de acvarium (sau vivarium), iar noi, cititorii, atrași de ciudățenia lor, nu facem altceva decât să ne mulțumim cu imagini fragmentare. Naratoarea, care fărâmă în mici bucăți istoria sa, ne aruncă firimituri, ne arată bizarul și neordinarul existenței umane, într-un spațiu incomod, chiar claustrofobic.
„Romanul de iubire fericită nu există cu adevărat, romanul nu poate să existe decât dacă trece timpul, iar timpul distruge mai ales iubirile. În schimb, poezia da, poate fi despre iubiri depline, iubirea durează cât spui o poezie. Cât un upercut în coaste, cât un pumn în ochi”.
Fragilitatea femeii din spatele poveștii se împletește cu duritatea unor instrumente vizuale, a unor confesiuni spuse pe șoptite, pe mici fragmente. De fapt, cred că scriitoarea Cristina Hermeziu a încercat exact asta, să ne pună imaginația la contribuție, construind o mică bijuterie lingvistică, în care se împletesc varieteul social cu măiestria lingvistică.
„Nickel” este un roman care implică deschiderea observatorului, aptitudinea acestuia de a se juca de-a v-ați ascunselea cu autorul. Spațiile albe, acele colțuri mute în care se frânge fraza, toate au un scop: să ne invite la un exercițiu de inventivitate. Într-o lume a consumerismului literar, cartea Cristinei Hermeziu poate fi dificilă, inconfortabilă, greu de parcurs, dar, dacă te încumeți să te arunci într-un soi de izvor de munte, atunci ai parte de ceea ce se cheamă Grande Littérature.
Și de aici survine un alt subiect interesant de discuție. Cum promovăm astfel de cărți? Cui ne adresăm? Ce l-ar face pe cititor să ajungă în hățișurile literaturii mari? Cred cu fermitate că astfel de cărți trebuie să fie citite, măcar din perspectiva componentei sale lingvistice, or nu putem să ne mulțumim doar cu fragmente, cu așa numitele căi bătătorite. Ne sunt necesare și bizareriile narative, acele volume care ne scot din hățișul confortului propriu la un soi de satisfacție de lectură ciudată, dar cu adevărat memorabilă.
Cristina Hermeziu, „Nickel”, Editura Cartier, anul publicării: 2024, nr. pagini: 104
Cartea poate fi cumpărată şi de la: cartier.ro, carturesti.ro, libhumanitas.ro.
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu