Simona Antonescu a ales să continue cu aceeaşi formulă, consacrată şi premiată odată cu „Fotograful Curţii Regale”, aceea de a coagula mai multe linii romaneşti în jurul unui personaj. Deşi aparent facilă, alegerea aceasta are o doză mare de risc: riscul ca alăturarea şi amestecarea poveştilor să păstreze o porţie nesănătoasă de artificialitate, iar personajul folosit pentru coagulare să rămână undeva în spate, insuficient creionat. Pentru a ieşi din zona aceasta riscantă, scriitorul îşi asumă tot felul de articificii amplasate pe ici, pe colo, prin poveşti, care să-i slujească drept elemente de legătură, drept agenţi coagulanţi.
Serafim este un cerşetor, care stă lângă Biserica Amzei din Bucureşti, într-un noiembrie 1932 extrem de pitoresc. La el vin cetăţenii să-şi lase obolul, sperând că astfel vor avea noroc. Acesta este pretextul pe care-l foloseşte Simona Antonescu pentru a strânge firele a trei poveşti diferite: cea a industriaşului Nicolae Malaxa, a concursului de Miss România şi a doi fraţi, Matei şi Luca, tragic despărţiţi de un şir nefericit de evenimente.
Primul artificiu folosit de Simona Antonescu este amplasarea celor trei poveşti în acelaşi orizont temporal, în aceeaşi zi, de Vovidenie – sărbătoarea Intrării în Templu a Maicii Domnului. Cu dese salturi în trecutul personajelor sale, tot atâtea prilejuri pentru a face imagine unei epoci palpitante social şi politic, romanul este atras ca un magnet de punctul în care se află Serafim, cerşetorul, cel care ştie să prevadă viitorul după căldura din atmosferă. Al doilea artificiu: eroi din fiecare poveste ajung succesiv în faţa lui Serafim, iar la un moment dat, din matematica poveştilor, atent calculată de Simona Antonescu, chiar se ciocnesc în acelaşi loc, ca pentru a-i confirma lui Serafim părerile prin care condamnă graba lumii. Timpul joacă, nu doar în fiecare dintre cele trei poveşti, ci şi în întregul roman, un rol foarte mare. Pare întotdeauna prea puţin, iar deciziile sunt de cele mai multe ori pripite, de unde şi dramele ori momentele de cotitură pe care le traversează personajele. Din colţul lui, Serafim priveşte totul cu un soi de compasiune şi înţelegere, cu o detaşare de care cred că se leagă pilda acestui roman. De altfel, sunt afirmaţii care îmi confirmă această supoziţie şi care, interesant, nu vin de la Serafim: „Cel ce ştie stăpâneşte pe cel ce nu ştie” ori „Cred că trebuie să ne gândim bine înainte să deschidem o uşă”. Sunt îndemnuri la răbdare şi cumpănire, pe care Serafim pare să le respecte din plin, dar care vin când şi când de la diverse personaje secundare, precum şoferul lui Nicolae Malaxa ori generalul Vlădoianu, tatăl concurentei la concursul de miss.
Romanul Simonei Antonescu merită citit nu doar pentru poveştile ori morala lui, ci şi pentru modul în care fotografiază epoca respectivă, cu un Carol al II-lea nedemn (în afara aventurilor amoroase, el este prezentat aici şi ca unul care primeşte mită de la Nicolae Malaxa), cu concursurile sportive ori cele de miss, cu zgomotul şi diversitatea magazinelor bucureştene, cu forfota din portul Giurgiu ori cu traficul la fel de încurcat ca şi astăzi. Din toate acestea se vede munca de documentare a Simonei Antonescu, care pare să fi trecut proba celei de-a doua cărţi. Repetând formula din „Fotograful Curţii Regale”, unde fotograful este pretextul poveştilor din jurul său, a dat dovadă şi de curaj, pentru că nu e deloc uşor să încerci să te impui mergând pe aceeaşi „reţetă”. Cumva, ea a reuşit, mai ales că a ştiut şi să-şi schimbe tonul între cele trei poveşti din „Darul lui Serafim”, trecând de la un soi de cronică de familie către zona de frescă socială, cu accente dramatice spre final, când intră ceva mai adânc în situaţia nefericită a unei mame. Nu ştiu ce anume a determinat-o să-şi aleagă drept motto un citat din Paulo Coelho, însă când l-am citit, m-am gândit imediat la două semnificaţii. Una ce o priveşte direct, în sensul în care după două cărţi, îşi ia astfel un nou angajament în faţa cititorilor săi, iar a doua se referă la Serafim, care ştie că mereu va fi căutat de oameni în nevoie, fie concurente care vor să câştige concursul de miss ori industriaşi care aspiră la contracte cu statul, fie mame care se roagă pentru sănătatea copiilor. Citatul?
„Tot ce se întâmplă o dată este posibil să nu se mai întâmple. Dar tot ce se întâmplă de două ori se va petrece sigur şi a treia oară.”
Acuma, eu n-aş fi ales ceva din Coelho. Dar măcar de s-ar transfera ceva din vânzările brazilianului la succesul Simonei Antonescu!
Simona Antonescu, Darul lui Serafim, Editura Cartea Românească, 2016, nr. pagini: 248
Cartea poate fi cumpărată de la:
Cronică publicată în revista Timpul, 06.06.2016.
scrie un comentariu