De la justiție spre literatură, de la o tinerețe trăită parțial în dictatură la o democrație îmbrățișată cu toată forța de scriitoarea Clara Usón, cea căreia i-au fost acordate, pentru romanul Fiica Estului (2012; Polirom, 2017), Premiul Ciudad de Barcelona, Premio per la Cultura Mediterranea şi Premio de la Crítica, acordat de criticii literari spanioli celui mai bun roman scris în limba spaniolă din întreaga lume. De asemenea, pentru Asasinul timid, i-a fost decernat Premiul Sor Juana Inés de la Cruz, cel mai important premiu internaţional care se acordă pentru a promova literatura scrisă de femei, în limba spaniolă, în orice ţară a lumii.
Acest melanj reușit de eseu literar, memorii, analiză politică și încrengăturile unei drame familiale care conturează propriul destin este un autentic exercițiu literar de succes.
Din perioada adolescenței sub dictatura lui Franco, Usón duce o paralelă între viața tumultoasă și pe repede-înainte trăită de actrița Sandra Mozarovski și propriile reflecții ale autoarei cu privire la viață și moarte, folosindu-se, de exemplu, de scrierile lui Camus pe această temă, Mitul lui Sisif fiind frecvent adus în discuție.
E un univers care azi pare îndepărtat, o lume a cenzurii în care fărâmele de nuditate din filme încep să semene a democrație, dar este, totodată, un cadru cinematografic al vieții reale în care un destin ca cel al Sandrei Mozarovski se frânge brusc, la doar 18 ani, lăsând loc multor întrebări fără răspuns și unui mister pe care tabloidele acelor vremuri par să încerce să îl acopere.
Clara Usón țese pe marginea acestui fir și reia multe dintre propriile amintiri din sânul unei familii zbuciumate, cu o mamă care i-a lăsat impresia că nu a iubit-o niciodată. Scrisul este salvarea care o desparte pe Usón de un destin care ar fi putut fi la fel de tragic ca al figurilor tinere care își pierdeau rapid busola într-o lume care nu își consolidase încă reperele: „M-am obișnuit să fiu o umbră sechestrată în laborioase jocuri de umbre prin care încerc să opresc fluxul unei vieți impure, imprevizibile, absurde, care amestecă lucruri disparate, alăturând persoane care nu au nimic de-a face unele cu altele, eu și mama mea, de exemplu, mama ar fi meritat altă fiică, eu aș fi preferat altă mamă, după aceea, când era deja prea târziu, nu”.
Fragmentele generoase de eseu literar, de mici ode aduse lui Wittgenstein, Pavese și Camus joacă aici rolul unor piloni nu doar de structură ai romanului, ci și ca figuri care îi consolidează autoarei propria existență, propria formă de a crea, lăsând astfel în umbră amintirea faptului că „o femeie căsătorită și cu copii în Spania lui Franco nu putea decât să se joace de-a tata și de-a mama”.
Sub dictatură, regulile se rescriu, prinse continuu într-un mix injust al obligației de a te supune și al dorinței de evadare. Cu o oarecare amărăciune, ceva din concluziile Clarei Usón păstrează un început dezarmant al unui start în viață care ar fi putut fi pe deplin autonom și independent: „Prima dragoste este întotdeauna nevinovată, pentru că a doua nu ne mai surprinde nepregătiți, suntem reticenți deja, știm că se poate termina, că, mai devreme sau mai târziu, cel mai probabil se va termina, iar acțiunile noastre – ceea ce spunem sau ceea ce nu spunem, ceea ce permitem, ceea ce nu admitem, ceea ce cerem – toate sunt dictate de precauție sau calcul, de teama unei pedepse, de umilința suferită, nu vrem să fim răniți din nou sau poate că nu vrem să mai rănim, nu mai suntem capabili de dăruire fără rezerve, am pierdut spontaneitatea, încrederea oarbă, acum ne prefacem și complotăm indiferent cât de pasionați suntem și, poate de aceea, prima iubire este singura care dăinuie pentru totdeauna, care este trăită ca eternă, chiar dacă durează puțin mai mult de o lună, ca în cazul meu”. Dar este aici o sinceritate frapantă, una care dezarmează prin straturile profunde ale literaturii compuse de autoarea spaniolă.
În miezul unor mișcări de protest se află o Clara tânără, paradoxal plină de speranță și deznădejde. Scandezi atunci când speri că se mai poate spera, te izolezi când lumea din afară te dezamăgește: „Trăiesc în afara lumii. Mă îngrozesc când mă gândesc că nu voi reuși niciodată să rup această izolare, că restul existenței mele va trece tot așa, singură în camera mea, citind romane, fumând marijuana…”. Pentru ea și mulți alții de aceeași vârstă, libertatea se traducea prin aceleași norme, dorința de schimbare era acolo, prezentă, pulsândă, ca unica posibilitate de a continua viața sub un regim pentru care nu erai vinovat. Pentru tinerii spanioli, democrația ar fi însemnat că nu mai sunt „închiși într-o peninsulă uitată de Dumnezeu, blocată de Pirinei”. Pentru autoare, această libertate vine cu o autocunoaștere care îi oferă resursele necesare unei autobiografii mozaicate, dar melodios conturate, întocmai ca o compoziție clasică din care se naște, dintr-odată, avangardismul.
Îmbrățișează, prin ceea ce scrie, așteptarea proclamată de Camus, trăirea unei vieți care îți poate aduce orice și la care nu trebuie să renunți pentru că slăbiciunea constă tocmai în abandon: „Ar trebui să murim în mod voluntar sau să așteptăm cu orice preț?
Camus optează pentru a aștepta, pentru a trăi cât mai mult posibil, suntem timp, nimic mai mult, și anume un timp limitat, este păcat să-l risipim fără a-l fi putut trăi până la sfârșit. Este o greșeală să anticipezi moartea, aruncându-te în gol”.
Autoportretul pe care îl face aici este cel al unei deveniri în două planuri diferite, prin ceea ce individul descoperă despre sine și prin ceea ce mediul îi aruncă în spate, prin ceea ce poate lăsa în urmă și prin ceea ce poate prelua ca fiindu-i caracteristic. Usón atrage prin lucrurile despre care alege să scrie, prin felul în care demontează convingerile care ne fac să ascundem esența a ceea ce am dori, de fapt, să comunicăm.
Memoria sa este una autentică, iar repovestirea momentelor în care visa, ca preadolescentă, cu ochii deschiși la narațiuni pe care ni le mai spunem poate și astăzi reprezintă unul dintre punctele forte ale acestei cărți care rămâne un exemplu solid al unei literaturi de calitate, fără gen, fără alte titulaturi care nu îi sunt necesare tocmai pentru că fiecare cititor va descoperi noi și noi învelișuri, porțiuni care le vorbesc despre ei înșiși, dar mai ales despre ceea ce nu se vorbește.
Clara Usón, „Asasinul timid”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 200, traducere: Mariana Sipoş
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Dimitri Bong pe Unsplash
scrie un comentariu