Leonida Neamțu (născut în 1934, la Soroca, azi în Republica Moldova) se refugiază împreună cu familia, în 1940, după ocuparea Basarabiei, în Maramureș, locuind la Vișeu și la Sighet. Urmează cursurile Facultății de Filologie ale Universității din Cluj-Napoca. Debutează în anul 1952, cu un volum de poezie, în Almanahul literar. Din anul 1964 va publica exclusiv romane, abordând mai multe stiluri, de la romane S.F. și de aventură, până la romane polițiste, ceea ce îl va face, în timp, un autor greu de încadrat în vreun tipar literar (și poate tocmai de aceea, pe nedrept marginalizat). Desfășoară și o frumoasă activitate de redactor la Almanahul literar, devenit ulterior revista Steaua. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România. Moare în 1991, la Cluj-Napoca, lăsând în urmă peste 30 de volume publicate și câteva manuscrise. Începând cu anul 2021, opera sa este în curs de reeditare, în condiții grafice și editoriale excepționale, la Editura Publisol. În cele ce urmează, mă voi apleca asupra unui volum de povestiri: Când moare inamicul cel mai bun (2021).
Povestirile cuprinse în acest volum, cincisprezece la număr, ar putea fi grupate în trei categorii (deși acestea se întrepătrund între ele), după cum urmează: povestiri construite în jurul familiilor Delenda și Aclopotoaie și a hotelului-bordel Special D; povestiri ce îi au ca personaje pe trioul Sergiu Ceclan, Dan Leordeanu și Silviu Balamela (a căror relație trimite cumva la trioul de prieteni din Frumoșii nebuni ai marilor orașe de Fănuș Neagu, deși este foarte posibil ca asemănarea să fie pur întâmplătoare, dat fiind că Frumoșii apare cu doar un an înaintea volumului de povestiri al lui Leonida Neamțu); și povestirile independente, cu personaje unicat.
O altă posibilă (deși nenecesară) împărțire a acestor povestiri ar putea fi cea pe criteriul tematic, astfel încât avem aici povestiri de dragoste, de război, de aventură sau de mister (a nu se confunda cu povestirea polițistă).
Deși indiferent de „înregimentările” de mai sus, povestirile din volumul acesta rămân în principiu independente, putând fi citite și într-o ordine aleatorie, totuși ele comportă și o serie de asemănări din punct de vedere stilistic, în sensul că Leonida Neamțu imprimă pe fiecare dintre acestea, unul (sau mai multe) dintre cele trei peceți stilistice ale sale: absurdul (á la Urmuz), duioșia și/sau umorul negru (de sorginte borgesiană), astfel încât avem de a face atât cu povestiri de război cu irizări de comedie neagră (vezi Atlantic Hollywood), cât și povestiri de dragoste învăluite în absurd (vezi Norii Căutătorilor de absolut sau Banală poveste de dragoste), dar cumva, peste toate acestea se preumblă o undă de duioșie, venită poate dintr-un fel de fatalism existențial (da, sunt prezenți și existențialiștii francezi în proza lui Leonida Neamțu), un fel de resemnare în fața datului (a eternului „așa a fost să fie”), dintr-un fel de asumare că niciodată ceea ce s-a întâmplat nu mai poate fi schimbat. Și toate acestea, înveșmântate într-o manieră narativă în egală măsură poetică (să nu uităm că autorul a debutat ca poet) și de un prozaism dezarmant, astfel încât fiecare pagină oferă maximum de plăcere pe care o poate oferi lectura unei cărți cu adevărat bine scrisă.
Dar cum, în final, temele importante rămân doar două, și anume dragostea și războiul, o să dau și eu în cele ce urmează câteva citate sugestive, care m-au marcat profund în timpul lecturii:
„Transpirând, am simțit că admirația mea este un sentiment mai mult decât înălțător, că trebuie neapărat să mă dezvălui total, deci am pus caloriferul la rece și am căscat fereastra. Un curent înghețat năvăli în interior, împreună cu fulgii. În două minute, mercurul, de-aș fi avut mercur la îndemână, ar fi înghețat, dar balerina, ghemuită în colțul ei, tăcea. Dar cum mai tăcea!”;
„– Până la Brașov nu cred să fi emis mai mult de șapte cuvinte. Orice altă femeie m-ar fi mustrat pentru nesocotință, pentru mai știu eu ce, dar Petală de Nu-mă-uita nu era o femeie obișnuită. De fapt, cea pe care o iubești nu e niciodată o femeie obișnuită.
– Dar ea te iubea? întrebă Sergiu Ceclan.
– Da, răspunse la fel de simplu Dan Leordeanu”;
„Oare la ce se gândea după-amiaza, rezemat în coate? Dincolo de râu atârna un curcubeu ca o arcadă ce sprijină cetățile joase ale norilor. Dincolo de râu străluminau în ceață munții. Oare la ce se gândea? Posibil că și la război. Trecuse prin război, fusese sergent mitralior pe avioane de asalt și bombardiere ușoare, participase la raiduri și lupte și se întâmplase o dată, de la foarte mică distanță, cum rareori se întâmplă să se pomenească două avioane dușmane, în timp ce zbura aripă lângă aripă cu inamicul, să vadă limpede ochii pilotului în care tocmai țintea. Așa ceva nu se uită. Nu, așa ceva nu se uită”.
Deloc întâmplător am lăsat la final acest citat răvășitor despre război, ci tocmai pentru că, din păcate, este atât de actual. Mai mult decât atât, este un fragment care ne readuce aminte, că niciodată războiul nu a fost despre nimic altceva decât despre oameni. Despre oameni care mor absurd și despre oameni care rămân să trăiască o viață cu cele mai aprige mustrări de conștiință că au luat viața altor oameni. Deși nu noi, cei care oricum condamnăm războiul de lângă noi ar trebui să ne reamintim asta, ci cei care l-au declanșat și care îl mențin, „hrănindu-l” cu decizii și motivații absurde și iraționale.
Leonida Neamțu, „Când moare inamicul cel mai bun”, Editura Publisol, anul publicării: 2021, nr. pagini: 224
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Filip Kominik / Unsplash
scrie un comentariu