De când am citit Psalmi, a rămas cu mine o impresie definitivă la care revin (de cele mai multe ori involuntar), o mantră care îmi oferă un soi de liniște atunci când mă confrunt cu o angoasă proprie și practicii scrisului, nu doar existenței: dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există. Când am ajuns la Frânghia înflorită, un volum publicat inițial în 2012 (deci înainte de Psalmi) și reeditat de curând la Casa de Editură Max Blecher, am intuit probabil că voi găsi (și) niște reflecții cu privire la poezie. Ce nu am știut a fost că o să găsesc un volum care nu doar că înglobează complet versul de mai sus, ci îl reprezintă aproape ca un act performativ, chiar dacă e privit invers cronologic.
Frânghia înflorită nu e neapărat o carte ușor de citit. De fapt, atunci când ajungem la cărți care vorbesc despre pierderea părinților noștri, despre conflicte și relații încărcate, despre această neputință în fața vieții și destinului altei persoane, rămânem poate la rândul nostru tăcuți, poate chiar cu un conflict intern puternic. E o carte pe care nu e facil s-o scrii, dar este în aceeași măsură dificil să vorbești despre ea. Păstrează în și cu sine o anumită intimitate pe care ți-e teamă s-o invadezi, pe care ți-e teamă cumva să o supui unei analize care ar putea avea un caracter aproape indecent. De multe ori simt că trebuie să ajungi la asemenea cărți cu grijă, cu empatie și cu o privire suficient de atentă asupra ta. Niște sentimente similare am avut și când am scris despre cartea Ștefaniei Mihalache, Cronica Akasha, însă cred că atmosfera acelor poeme este foarte diferită de cea din Frânghia înflorită.
„Poate n-ar trebui să le public. Deși mă îndoiesc c-o să fiu într-atât de decent încât să n-o fac. (…)
Și sunt nevoit să-ți spun asta cu tristețe: dacă ți s-ar întâmpla și ție, cititorule, n-ai fi cu nimic mai bun decât mine.”[1] (pag. 19)
Avem două tipuri de poeme: versuri care vin dinspre tată și poeme în proză pe care eu le-am citit ca pe frânturi de jurnal (și pe care le consider în continuare „poeme-jurnal”). Primul tip e probabil motivul pentru care poetul spune că se îndoiește c-o să fie într-atât de decent pentru că sunt în sine niște poeme grele și, la o primă privire, cu un potențial mare invaziv. Ceea ce poate crea o stare de disconfort și chiar durere în cititor, o poezie grea cu care te acomodezi asemenea, pentru că lucrurile despre care merită să scrii și să-ți imaginezi, rareori sunt lesne de parcurs. Poemele, înainte de ghilimelele de rigoare, încep astfel:
„Ce-ți spune unul dintre morții tăi
cei mai dragi, cel mai iubit dintre morți,
când te lasă inima să-l visezi:”
Acest „exercițiu” de imaginație pare înfricoșător și, pentru mine, chiar este. Nu doar pentru că există o anumită stare de nesiguranță la întâlnirea cu tanaticul, dar și pentru că a face asta pare a chema, nu doar a-ți imagina, iar asta poate fi în mod real ceva care să-ți zbârlească pielea. De aceea, nu îmi pot imagina că aceste poeme au fost scrise tocmai cu ușurință, indiferent dacă invocarea oniricului este un truc poetic sau o realitate. Aceste versuri nu cred că sunt menite să îți ofere o liniște interioară. Probabil că nu sunt menite să facă ceva anume, ci sunt proces al înțelegerii și acceptării. De aceea, a le diseca poate fi o acțiune imposibilă.
În ceea ce privește cel de-al doilea tip de poeme, frânturile de jurnal, găsim onestitate și vulnerabilitate, dar mai ales o voce ancorată în prezent. Într-un prezent în care relațiile cu oamenii sunt înșirate uneori cu stângăcie, alteori cu siguranță, câteodată cu duioșie, și asta face să întregească nu doar dihotomia viață-moarte, real-ireal/oniric/imaginație, ci și să ne ofere un portret (poate necesar) asupra aceluia care a simțit necesitatea de a scrie versurile dinspre tată. Ceea ce începe ca un drum anevoios și incomod, se transformă treptat într-unul blând și imperfect, ca o zi obișnuită, poate aparent banală din viețile noastre, deci un drum pe care îl recunoaștem și înțelegem și care oferă umanitatea de care ne dăm seama că am avut atâta mare nevoie s-o întâlnim și simțim fix în acel moment.
Aceste poeme-jurnal sunt înțesate de reflecții cu privire la poezie — ce este, care îi e scopul, cum se mișcă în lume sau la un nivel mai personal. Am iubit aceste fragmente pe care mi-aș dori să le numesc meditații — nu doar pentru că dau un aer ușor filosofic întregului parcurs, ci pentru că astfel simt că s-a transformat (pentru mine, cel puțin) această carte într-o pictogramă a versului din „Psalmi”: dacă poezia nu mă scoate viu din asta, atunci poezia nu există.
Într-o anchetă mai veche de la scena9 care vorbește despre Abstinență și inspirație, Radu Vancu scrie vulnerabil și sfâșietor despre relația cu alcoolul și ce înseamnă adicția, despre cum aceasta influențează sau conturează în vreun fel relația cu scrisul și inspirația. Am citit această carte ca o prelungire a răspunsului din acel articol, despre relația anevoioasă cu tatăl și necesitatea relatării acestei vieți. Îmi place și mă înduioșează sinceritatea poemelor — mai ales a acelora tip „jurnal”. În același timp, probabil ce se întâmplă e că a ajuns într-un punct suficient de lucid în care să scrie aceste poeme despre tatăl său. Iar această luciditate nu este deplasată, ci, într-un fel, roditoare. Pentru poezie, dar mai ales pentru sine și încercarea de a învăța să trăiești cu aceste goluri și pierderi. Simt că o carte care vorbește despre pierderea părinților nu e despre sfârșitul durerii. O carte care vorbește și despre conflict și neputința în fața alegerilor celuilalt, dar și despre simpla și inevitabila scurgere a vieții, cu sau fără niște acte suplimentare care sporesc trauma pierderii, nu e despre vindecare. E despre înțelegere și pace, e mult și despre necesitatea de a traversa aceste emoții care nu pot fi niciodată puse în cuvinte, nu cu adevărat, și de aceea continuăm să scriem în continuare despre asta. Pentru că, în fond, cel mai probabil este despre noi. Și, de ce nu, de crearea unor „cronici” ale celui pe care l-am pierdut, așa cum ne vorbește Ștefania Mihalache despre asta.
O carte grea, dar frumoasă, așa cum ne-a învățat Radu Vancu. Atunci când spune: „S-ar înțelege mai bine la ce pot fi bune paginile astea. Aș înțelege poate până și eu.” (p. 31) mă gândesc în special la bunicul meu și cum, dacă aș umple rândurile pe care le lasă libere în ultimul poem, „Dragule, …” le-aș umple cu vocea lui, iar pentru mine „paginile astea” au fost bune, în special, la asta.
[1] Mi-am notat aici pe margine, aproape naiv: „e inevitabil, chiar dacă indecent și absolut dureros. Trebuie.”
Radu Vancu, „Frânghia înflorită”, Casa de Editură Max Blecher, anul publicării: 2022 (ediţia a 2-a), nr. pagini: 76
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Isaac Matthew / Unsplash (crop)
scrie un comentariu