„Despre iubire și (alte) ispite” de Dragoș Ghițulete – fragment (Editura Polirom)

Editura Polirom vă prezintă un fragment din volumul Despre iubire și (alte) ispite de Dragoș Ghițulete, recent publicat în colecția „Ego. Proză”, disponibil și în ediție digitală.

*Editura Polirom; anul publicării: 2020; colecţia Ego. Proză; nr. pagini: 208*

Puteţi cumpăra cartea de la:

„«Viața este o afacere care nu-și acoperă costurile.» Vorba e a lui Schopenhauer, dar trece prin mintea multor personaje din povestirile lui Dragoș Ghițulete. Dacă ar exista și zodia Accidentului în horoscop, o bună parte dintre cei care își duc viața cu poverile ei în prozele din carte aici ar trebui căutați, cu sau fără ascendent. Iar accidentul nu înseamnă neapărat o gleznă scrîntită sau o mașină proptită într-un stîlp. Există, în traficul zilei și al nopții, accidente de muncă, de iubire, de pahare în plus sau de prieteni în minus. Și nu e simplu să creezi răni cu nume de oameni. Lui Dragoș Ghițulete operațiunea îi reușește, iar în galeria de marginali pe care o pune la lucru în Despre iubire și (alte) ispite vezi uneori străfulgerări din lumea lui Bukowski, Fitzgerald sau Patti Smith. Femei sau bărbați, șoferi adunați în benzinării sau bone blazate, rebeli sau conformiști, duplicitari sau alcoolici – cu toții împart soarta perifericului căruia viața n-a știut să-i surîdă altfel decît cu gura știrbă. Semnul lor de recunoaștere e ruptura, indiferent dacă se pregătesc să alerge un maraton al supraviețuirii, să se smulgă din promisiunea confortului sau să se mute dintr-un pat în altul și dintr-o dezamăgire în alta. Happy-endul e o erezie pentru acești dezmoșteniți. Înstrăinarea, în schimb, îi așteaptă să se trezească și-i duce la culcare zi după zi.” (Radu Paraschivescu)

Fragment

Atât am reuşit. Poate că sunt mai bun decât mulţi care urcă pe scenă. Plâng câteodată, îmi muşc degetele când îi văd pe unii cât de incompetenţi sunt. Şi se dau mari vedete. Dar s‑au pus bine cu conducerea de partid. Mai ales când îi văd cum strigă după ajutor din priviri, că au uitat replicile. Actorii au mai multe tehnici prin care cer ajutor: întorc privirea spre mine în vreme ce ar trebui să privească în altă parte, pocnesc din degete, strigă fără să se uite la mine sau fac o pauză înaintea cuvântului pierdut ori îşi îngroaşă vocea, făcând să pară că sunt răciţi sau răguşiţi.

Suntem în toamna anului 1989 şi la teatrul M, după mari presiuni făcute de maestrul Potze, susţinut şi de cadrul de partid care supraveghează echipa, chiar nu ştiu cum l‑o fi păcălit, se pune în scenă Sinucigaşul lui Erdman. Şi în seara asta tocmai a avut loc avanpremiera. Maestrul Potze, eu îi spun aşa, că el îl joacă pe Poţekalnikov, personajul principal, a fost sublim. Eu cred că ştia prea bine ce face atunci când şi‑a dres glasul şi a făcut pauză. Era urcat pe scaun şi vorbea la telefon. Cu Kremlinul trebuia să ceară, dar eu i‑am şoptit „cabinetul 1”. El a spus „cabinetul 1”, şi de‑aici nebunia. S‑a făcut linişte în sală, el dădea înainte că l‑a citit pe Marx, dar că nu i‑a plăcut, că vrea cu ăla mai mare de la „cabinetul 1”. Când s‑a terminat scena, cred că vreo două minute sala a fost în delir. L‑au aplaudat în picioare. Eu jubilam în cuşca mea. Din poziţia în care stau nu pot să‑l văd pe Crăciun. Dar mi‑a spus Potze că a tras cu ochiul şi l‑a văzut că îşi scosese o foaie de hârtie şi tot scria. Trebuie să‑l suportăm seara la cârciumă. Să fim mieluşei, să‑l linguşim ca să nu dea raportul. Are o slăbiciune pentru Potze, iar Potze pentru mine, că altfel nu făceam eu mulţi purici în teatru.

Trag cu ochiul la Potze, care merge cu pasul lui de uriaş. E un octombrie cald, o seară plăcută, dar noi tot grăbiţi ne îndreptăm spre local. O speluncă de fapt, dar fata care serveşte e minunată. Potze e bine dispus. Roşu la faţă.

— Uite‑l pe Crăciun. Antoine, stai dracului în banca ta, mă laşi pe mine să‑i explic.

De masa noastră se apropie organu’. Miroase a parfum, destul de bun, nu ştiam că are gusturi aşa fine. Iar o fi călcat vreo fată pe la hotel. Ţăranu’ dracului, se duce la pont. Ştie când e de luat ceva. Le ameninţă că le dă pe mâna Miliţiei, le fute şi le ia şi ce‑au prin geantă. A venit odată una după el aici. L‑a urmărit. Era nervoasă rău. Îl tot înjura, ăsta s‑o calmeze. I‑a dat o palmă şi a băgat‑o în spate. Se auzeau miorlăieli, ţipete. El tot înjura. Fă, futu‑ţi capu’ mă‑tii, dacă te mai ţii după mine, gaia te ia! Or să‑ţi putrezească oasele prin beciuri. Păi aşa ne fuse vorba? Ea nu şi nu, că hai mă Crăciunel, că mi‑ai promis că‑mi dai paşaportul. Am făcut tot pentru tine. El, gura, fă, eram beat. M‑ai ademenit. Hai, calm, calm. Rezolvăm până la urmă. Nu sunt io băieţelu’ tău? Cu plecatu’ ăsta al tău îmi dai peste cap nişte treburi. Ia de‑aici, până una‑alta, medicamentele pentru mă‑ta şi dispari. Te caut eu.

Dragoș Ghițulete s-a născut pe 20 martie 1974, la Pitești. A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universității București. A fost redactor de carte și jurnalist, realizînd, printre altele, emisiuni culturale și politice la RFI România. Talk-show-urile găzduite de el au fost premiate în 2007 de Reprezentanța Comisiei Europene în România, iar în 2008 de Clubul Român de Presă. În prezent se ocupă de editare web. A debutat în 2007 în volumul colectiv Cartea cu bunici, la Editura Humanitas, publicînd apoi romanele Gluma rusească (2010) și Partea dreaptă a capului (2014) la Editura Cartea Românească.