elefant.ro

„Ce înseamnă asta, un bărbat care vă iubeşte, dacă nu obrajii lui ţepoşi, tăcerile lui întrerupte de cuvinte imperceptibile, dar evidente, această nerăbdare şi frică resimţite în egală măsură?” – Cele patru colţuri ale inimii, Françoise Sagan

Rafinamentul pare să fie cuvântul care defineşte cel mai bine această carte „recuperată” a lui Françoise Sagan, cea care la doar 19 ani debuta deja cu Bonjour tristesse (1954; Polirom, 2015, 2018) şi căreia, în 1985, i se acorda Premiul Prinţul de Monaco pentru întreaga operă.

La baza acestei cărţi se află manuscrisul găsit de fiul romancierei, Denis Westhoff, şi recompus pe alocuri înainte de publicare, oferindu-i astfel un nou punct de pornire în lumea editorială.

Familia burgheză care stă în centrul romanului Cele patru colţuri ale inimii este fermecătoare prin defectele fiecărui membru, prin incultura şi aroganţa lui Marie-Laure, soţia lui Ludovic Cresson, tânărul care se reface după un accident de maşină provocat chiar de soţia sa. Henri, proprietarul domeniului La Cressonnade şi tatăl lui Ludovic, afişează o simplitate care vine la pachet cu decizii care stârnesc un umor amar. Soacra lui Ludovic, fermecătoare, dă intrigii o direcţie neaşteptată, dar credibilă prin pasiunea pe care o stârneşte, întocmai ca un vânt cald de primăvară. Iar Ludovic, un bărbat care a căzut pradă unor decizii luate indiferent de voinţa sa şi care l-au ţinut doi ani sub efectul medicamentelor pentru o afecţiune inexistentă a creierului, se desprinde de portretul „familiei de coşmar” şi se remarcă prin sinceritate, fragilitate şi umor.

Indiferent de finisajele făcute acestui manuscris, vocea lui Sagan recucereşte, inconfundabilă, prezentul, chiar şi atunci sau, mai ales, când ne vorbeşte despre dragoste:

„Adevărul se afla aici, între sacoul de tweed al lui Ludovic şi rochia ei de mătase. În această privire se afla adevărul de natură sexuală care se furişa între ei, fără să-şi fi ridicat vreodată cu adevărat pleoapele: moartea lui Quentin, rarii săi amanţi, aventurile de o vară, flirturile sau distracţiile, atât de diluate de atunci. Şi acum, brusc, un mitoman care se înşela o făcea să-şi mărturisească dorinţa, atracţia faţă de un băiat care se credea îndrăgostit de ea pe vecie, pe când ea nu-l privise niciodată astfel.

Un băiat care, cu îndrăzneala celor săraci cu duhul, iubea ceea ce dorea, accepta ceea ce-l emoţiona, pe scurt, se preda fără să se opună. Cu naivitatea, aşa cum nimeni – sau foarte puţini – nu avea posibilitatea, curajul sau dezinvoltura s-o facă în aceste vremuri.”

O familie pestriţă, reunită sub un singur acoperiş, îşi intersectează opiniile, fricile şi pasiunile în jurul meselor de seară. Din peisaj nu lipsesc soţia lui Henri şi fratele acesteia, personaje fără de care tabloul nu ar fi complet, contrapuncte demne de o galerie de obiecte şi sculpturi unice prin trăsăturile lor principale.

Micile conflicte se sting, în adierea vântului prin platani, înainte de a lua amploare. Sagan se joacă, prin scris, cu marile pasiuni care au stat la baza literaturii. Personajele sale par adesea purtate de aceeaşi adiere invizibilă care străbate La Cressonnade. Chiar şi cuvintele dureroase sunt îndulcite de o privire din exterior, ca atunci când tatăl lui Henri asistă neputincios la conversaţia dintre tânărul Ludovic şi nemiloasa Marie-Laure.

Ceva hrăneşte însă acest nucleu neobişnuit al familiei, ceva alimentează verosimilul în miezul unui neverosimil fermecător. Frânghiile nevăzute care îi ţin pe toţi laolaltă, îndepărtează sau unesc destine, sunt jocurile experimentate ale unui păpuşar magic:

„Provenite din copilăria inconştientă, teama, incapacitatea de a înţelege, precum şi solidaritatea pot reuni adulţii la orice vârstă.”

Romanul Cele patru colţuri ale inimii e despre nevinovăţie şi neşansă, dar şi despre viitor şi salvare, despre iubire, pasiune şi adevăr, într-un amestec inconfundabil şi elegant. Povestea lui Sagan nu e despre iertare, ci despre găsirea adevărului propriei vieţi pe fundalul unui zgomot lipsit de emoţii. L’enfer, c’est les autres, dar personajul principal, Ludovic, nu-i mai aude. O lecţie pe care Françoise Sagan o lasă moştenire pentru a fi redescoperită an de an, cititor după cititor.

Ce piesă de teatru formidabilă ar ieşi din acest nou roman, din jocurile de scenă ale acestor personaje în care ne regăsim fără să fie nevoie de foartă multă acţiune, în care gesturile lor trădează universalitatea trăirilor şi a acţiunilor noastre!

Fragilitate versus neîndemânarea unui elefant într-un magazin de porţelanuri, simpatie contra aversiunii făţişe, gingăşie faţă în faţă cu ticăloşia, curajul de a iubi versus orbirea produsă de gelozie, toate se regăsesc în ţesătura atent lucrată a unui roman cald, primăvăratic, identic unui peisaj care ne înfăţişează o câmpie de creson atinsă de rouă. Cititori, soyez courageux!

Françoise Sagan, „Cele patru colţuri ale inimii”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 224, traducere de Mădălina Ghiu


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de dan carlson pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here