Anda Docea este redactor la revista Dilema Veche și a lucrat în TVR vreme de 16 ani. În anul 2015 a debutat cu volumul de proză scurtă Camere de hotel apărut la editura Herg Benet. A scris pentru revista Tango și a semnat texte în volumele colective Cele mai frumoase iubiri (Editura Cărțile Tango, 2009), Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013) și Singuraticele (Editura Neverland, 2021). În anul 2022 a debutat în poezie cu volumul de poeme Muzeul convorbirilor întrerupte, apărut la editura Charmides.
Deși volumul trece drept unul de debut în poezie, el trădează totuși, încă de la primele poeme, experiența lungului traseu pe care autoarea l-a urmat în sfera literaturii sau a literelor în general, dacă punem la socoteală și activitatea jurnalistică. Și aceasta deoarece poemele sale pot fi definite în primul rând prin limpezime, prin directețe, prin lipsa oricărei încărcături de prisos. Anda Docea spune mereu doar atât cât trebuie pentru a-și transmite ideile, gândurile și trăirile, de cele mai multe ori în cuvinte puține, simple, fără a face apel la metafore sau la alte figuri de stil. Emoția pe care aceasta o transmite prin poemele sale vine tocmai din această directețe și precizie a frăzării fără cusur și, bineînțeles, din tematica poemelor sale.
Despre ce anume scrie Anda Docea în Muzeul convorbirilor întrerupte? În primul rând despre părăsire și despre singurătate, despre durere și neputință, despre vulnerabilitatea femeii singure, despre acceptarea realității sale existențiale și despre o perpetuă luptă cu sine însăși pentru a rămâne mereu lucidă și prezentă în propria sa viață. O parte dintre aceste teme sunt contrase foarte bine în chiar poemul de deschidere, care dă și numele volumului:
„Toate dățile în care ai vrut să suni și n-ai mai/ Ai sunat și n-a răspuns nimeni/ Ți s-a închis/ N-ai mai zis/ N-ai mai ascultat/ N-ai mai/ Ar trebui strânse într-un muzeu/ Al conversațiilor telefonice care aproape au avut loc/ Să apelezi centrala și să ți se spună – bună seara,/ Pentru a doua șansă apăsați 1 prelung/ O să dureze ceva/ Când vă facem legătura vorbiți imediat/ La tăceri întrerupem”.
Un element cheie în tehnica poetică a Andei Docea îl reprezintă prezența la tot pasul a unei autoironii atât de fine încât poate fi chiar insesizabilă, dar care totuși dă tonul înțelegerii și mai ales a simțirii stărilor ilustrate în poemele sale despre despărțirea de cel drag. Și nu, nu este o tehnică prin care aceasta urmărește să își mascheze suferința, ci este tehnica prin care ea își reglează continuu relația cu stima de sine șifonată serios în urma rupturii:
„Nu mă pricep să calc cămăși/ Am însă un doctorat în oameni care dispar/ Se transformă în ceață și apoi se ridică/ Alerg după ei cât pot de tare/ Încerc să-i prind/ Dar mâinile mi se întâlnesc între ele./ Cred că e vina mea/ Nu fug destul de repede./ Într-o zi o să ne ciocnim întâmplător/ Eu tot n-o să pot să calc cămăși/ (Nici măcar pe cele albastre)/ O să ne strângem în brațe și, pentru o clipă,/ (Plus secunda dinainte și secunda de după)/ Vom fi chiar cei de altădată./ Dar tot n-o să știm dacă/ Cele 227 de nopți împreună/ Au fost pierdute sau câștigate”.
Și se pare că tehnica sa de luptă cu sine însăși a funcționat, a dat roade cum se spune în limbaj plastic, întrucât, din poemul cu care aceasta își încheie volumul irizează un sentiment de liniște, dar acea liniște câștigată cu mult efort, după multe bătălii cu sine pierdute, după și mai multe câștigate, după nopți nedormite din cauza întrebărilor; acea liniște sinonimă cu acceptarea, cu asumarea, cu îmbrățișarea de sine:
„La început e intensă și plină, așa se spune,/ Ca sentimentul că iubești și ești iubit înapoi/ Și că o să dureze./ În timp, nu mai arde cu flăcări la fel de lungi/ Fericirea se transformă în mulțumire,/ Împăcare, obișnuință, liniște./ Eu cred că e taman invers/ E nevoie de ani de liniște/ În care să nu te mai ajungă ce te atingea/ De obișnuință/ În a nu mai vedea oameni, locuri/ De împăcare/ Cu tot ce n-ai știut mai bine/ De mulțumire/ Că ai supraviețuit/ Și abia apoi vine/ Sentimentul că ești fericit/ Și că o să dureze”.
Recomand cartea Andei Docea tuturor celor care au trecut prin despărțiri și care încă luptă cu acceptarea singurătății, deopotrivă bărbați și femei. Cartea aceasta poate fi balsam, poate fi terapie, poate fi vindecare. De fapt, nu poate fi, este cu siguranță. Dar nu doar unora ca aceștia le recomand acest volum, ci tuturor iubitorilor de frumos, de poezie, de viață. Pentru că dincolo de durere și terapie, Anda Docea a pus în Muzeul convorbirilor întrerupte, poate în mult mai mare măsură, poezie, din cea mai bună, frumos fără de măsură și viață trăită la maximum, cât cuprinde.
Anda Docea, „Muzeul convorbirilor întrerupte”, Editura Charmides, anul publicării: 2022, nr. pagini: 73
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Nicolas Dmítrichev / Unsplash
scrie un comentariu