Când eram mică urmăream alături de bunicii mei o emisiune interesantă pe un post TV rus, o emisiune intitulată „Ancheta a fost condusă” (traducerea îmi aparține). Emisiunea explora un segment interesant dedicat criminalilor în serie. Vocile cele mai puternice aparțineau anchetatorilor și ofițerilor de poliție, dar și anturajului victimelor. Rude, părinți, bunici – un cor cu voci durute și pline de repulsie față de cel sau cea care le-a furat persoana dragă. Țin minte că de fiecare dată întrebam: „criminalul nu are o familie?”. Adulții ridicau stânjeniți din umeri și cu asta discuția se încheia.
Am crescut și mi-am pierdut un foarte bun prieten din cauza unui criminal care nu a fost prins nici până acum, o experiență care m-a împins brusc spre studiul acestui fenomen al criminalității în serie. Cu toate acestea, n-am primit un răspuns la nedumerirea mea. Ce simte familia criminalului și cum supraviețuiește acestei cumplite vinovății pe care, cel mai probabil, o experimentează?
Victoria Selman, în romanul „Nu e vina mea”, pare să dea un răspuns parțial, dar foarte pregnant, într-o manieră explicită, despre cum se simt acele victime colaterale despre care nu se prea vorbește.
Sophie, o fetiță de doar 12 ani, se mută împreună cu mama sa din Statele Unite ale Americii în Marea Britanie, unde decid că este timpul să își ia viața în piept. Mama ei, Amalia-Rose, vine dintr-o familie habotnică și se aventurează în noua sa patrie, ducând dorul unei relații sănătoase. Viețile lor iau o cu totul altă turnură când apare carismaticul Matty, omul care devine partenerul de vis și aproape tatăl micuței Sophie. Ce nu știu cele două femei e că Matty poartă pecetea unui secret și s-ar putea să fie un criminal cu sânge rece.
Nu o să vă divulg deznodământul, dar vreau să ne concentrăm asupra detaliilor de ordin psihologic. Devenim martorii tăcuți ai frământărilor pe care le are Sophie atât în copilăria sa, cât și la maturitate. Ea este o victimă colaterală, o femeie care nu se poate împăca cu faptul că e foarte posibil să fi avut un tată vitreg criminal. Aceste incertitudini morale, aceste tăceri stranii, aceste pauze în narațiunea sa sunt mai grăitoare decât orice monolog atent construit.
Romanul „Nu e vina mea” este ca un jurnal pe care-l ascunzi sub pătură, o destăinuire prețioasă, dar nu are artificiile narative care i-ar da ponderea unei cărți de neratat.
Victoria Selman a reușit să creeze o carte care dă de gândit, care poate să stăvilească pentru o clipă blamarea victimelor colaterale și să ne arate cât de fragile, cât de speriate pot fi acestea și cât de multă nevoie au de societate.
Știu că se vor găsi voci care să identifice scăpările din narațiune, dar eu m-aș bucura dacă acest volum ar servi drept motiv pentru o discuție aplicată pe marginea unei teme importante: ce facem cu toate victimele unui astfel de monstru? Nu uitați că soția lui Cikatilo l-a considerat mereu un familist ideal, iar iubita lui Ted Bundy – un prieten adevărat și un potențial tată pentru fiica sa. Nimeni nu are filtre morale și nici sisteme de protecție în fața unui astfel de rău.
Victoria Selman, „Nu e vina mea”, Editura Bookzone, anul publicării: 2024, nr. pagini: 368, traducere: Cristina Tache
Cartea poate fi cumpărată (şi) de la: carturesti.ro, libris.ro, bookzone.ro.
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu