polirom.ro

Paradoxul apropierii umane apare, poate, reprezentat cel mai bine în tabloul Amanții al lui René Magritte, în care ne sunt înfățișați, aproape îmbrățișați, cei doi îndrăgostiți, în timp ce două giulgiuri plumburii le acoperă capetele în întregime. Întrezăresc, în această imagine, o întreagă simbolistică a neputinței, a sfâșierilor interioare care se aud sau se succed sub forma scrâșnirilor din dinți, care răzbat prin giulgiul mortificat. Imaginea tabloului redă, oarecum, atmosfera cărții lui Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților.

Din întreg volumul se desprind imagini crâncene ale neîmplinirilor, acolo unde apropierea a fost totuși cu putință, ale încercărilor de a cunoaște și experimenta acea ,,limită a limitelor”, după cum scrie, pe ultima copertă, O. Nimigean, deși totul în jur planează într-o invizibilitate orbitoare. Unele poeme sunt scrise sub forma unor notații jurnaliere și vor reda experiențe viscerale, derulate în intervalul dintre neputință și tăgadă, dintre speranță și regret, iar hiperbolizarea scrâșnirilor ocupă, deopotrivă, spațiul fonic atât al trecutului, cât și al prezentului.

Fluxul conștiinței carcerale

Scrâșnetul dinților este ecoul thanatic al unei atmosfere de un suprarealism sumbru în care crește și descrește fluxul conștiinței carcerale, unde, odată intrat, nu mai ai cum să descoperi nici în jurul tău, nici în tine, resursele necesare eliberării. Scrâșnetul acesta are, pe de altă parte, și un remediu ataraxic, căci evidențiază, în mod elocvent, ,,opoziția dintre rațiune și simțuri”, amintită de Rudolf Otto, în cartea sa, Lupta cărnii împotriva spiritului.În această atmosferă întunecată a carcerei apar, ca proiecții spectrale, imagini ale bolii, iubirii sau memoriei, învăluite într-un clarobscur vesperal. Cadrul ireal, fantasmatic al acestor secvențe personale con-duc imaginarul evenimențial, uneori, până dincolo de limitele corporalității și ale conștiinței experimentate pe viu și în viu. Fapt care amintește de atmosfera ,,straturilor de profunzime ale visului” din poezia alogică, teoretizată de Hugo Friedrich.

Emil Cioran nota undeva că ,,Singurătatea este o operă de convertire la tine însuți”.  Cele patru părți ale volumului sunt etape ritualice ale acestui proces al convertirii la un sine din ce în ce mai pierdut în orizontul traumei, marcat de angoasele și repulsiile redate printr-un discurs conștient în fiecare clipă de iminența prăbușirii totale. De aceea, convertirea aceasta este mai mult o de-convertire, efectul ei fiind unul al atrofierilor carnale, în atmosfera de macabru coșmaresc și  grotesc aflată la limita dintre supurare și surpare continuă: ,,în mine a murit neconsolat un muzician/ continua să moară,/ mori dracului,/ întunericul de afară îmi pare alb orbitor,/ ce-mi trebuie muzică acum când am viermi în cap și corpul/ întreg începe să mi se atrofieze” (Bad-uri 5).

Când traiectul rațiunii este frânt, când salvarea ta proprie sau a lumii din jur devine din ce în ce mai mult un proiect butaforic, înscris într-un viitor al inter-conectărilor dintre corpurile de staniol, atunci secvențele poematice se derulează după un ritm interior convulsiv, redat printr-un dinamism fantasmatic: ,,lumea n-o să mai fie salvată de noi, alții la rând, alții cu mai puține leduri pe creier, noi ne rotim, facem rotocoale ca să putem fi văzuți de sus, dumnezeu se uită în altă direcție, dar captăm alte frecvențe, ne turnăm corpurile în staniol, ne adăpostim inimile mici de frumusețea anilor ce vor veni, de tristețea celorlalți de după” (Bad-uri 7).

Fisurile ca niște irizări sepulcrale

Nu lipsa comunicării, cât neputința ei de a se împlini, generează fisurile care, precum niște irizări sepulcrale, se întind pe toată suprafața afectivității, a privirii, a corpului întreg. Atmosfera atonă a unui surmenaj al retrăirii aceluiași conținut traumatic devoalează senzația tot mai acută de artificialitate, de rețele scurtcircuitate ale stimulilor care mai asigură o legătură tumefiată între simțire și realitate, fapt care amintește de imaginarul lui Aurel Pantea: ,,am adunat în noi atâta ură încât/ trupurile ni s-au găurit/ și vântul a început să fluiere prin ele/ ne-am tamponat rănile cu țigări aprinse/ să nu se extindă infecția” (cea mai cinstită formă de dragoste). În cele din urmă, confesiunea capătă o notă de ironie crispată, când aflăm că la capătul tunelului nu se află nimic care să ofere speranța, ci doar spectrul acesteia, o arătare încâlcită, diformă, care provoacă teama într-un peisaj de un coșmaresc cenușiu: ,,vă aud cum șușotiți, vă aud cum spuneți că pe mine mă așteaptă o lume mai bună, da, da, da, o lume cu fișierele virusate de rugăciunile neputincioșilor, pfffffff, la capătul tunelului nu e decât un ghem din fire de nailon” (Bad-uri 10).  

Poezia aceasta își devoalează resursele unei senzorialități de o vibrație febricitantă, mai ales acolo unde, într-o stranie combinație de Bruno Schulz și Stephen King, caracterul ei regresiv se manifestă în câteva secvențe ale retractilității inconștiente în fața spectrului traumatic. Acesta din urmă își desfășoară asupra trupului, asupra minții, o acțiune casantă, coborând gesturile, simțurile în bernă: ,,îmi amintesc atât de clar cum am fost legat de pat/ și ținut în perfuzii,/ cum rupeam pagini din/ curcubeul gravitației ca să îmi fac cruciulițe/ nu ai mai suportat să vezi ceara din ochii mei/ fierbințeala fumului./ peste ani și ani te vei întoarce la mine/ cu brațele arborate în bernă” (bipolar reddit). Retractilitatea devine o formă de repulsie, care, mult prea turată dincolo de anumite limite supraomenești, poate duce la o mutilare interioară, eficientă, a cărei finalitate ar reprezenta-o anularea simțirii profunde: ,,nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate” (Bad-uri 9).

Discursul confesiv își relevă o autenticitate cerebrală, tocmai prin puterea mărturisirii de a înfățișa evenimentele, în primul rând, nu prin caracterul lor faptic, contingent, cât prin proiecția lor sfâșietoare, în care ființa este cuprinsă de crispare, de extazul agonic în fața unei realități de o concretețe spectrală. Amintirile reconstituie, din aluviuni secvențiale, un peisaj amorf al neîncrederii, asupra căruia planează o lumină ce pune în relief asperitățile corpurilor, distanța casantă dintre ele: ,,amintirea cu tine rupe ziua în bucăți,/ în zorii zilei am văzut atât de mulți fluturi căzuți,/ asta a fost ziua, să pășim prin ea/ să ne zvârcolim în lumină răpuși de neîncredere;/ să ne imaginăm lumea fără noi și să tremurăm de frică” (amintirea).

În alt poem, ruptura este percepută, la nivel oximoronic, ca o înaintare salvatoare spre niște direcții aranjate într-o u-topică a alienării celor care nu pot rămâne captivi nici în realitatea concretă, dar nici în cea a amintirii: ,,ruptura ca voință de a înainta, cât de aproape am fost de micul paradis din familia secretă, tu pleci, în spatele tău stau încolonați cei care nu pot rămâne, aud cum se macină zidul din față, e din nou începutul” (eu nu sunt cel adevărat, sunt altul). În altă parte, efectul de sevraj al amintirii generează transpunerea faptelor într-o realitate alternativă, proiectată în imaginarul fricii, unde experiențele personale se înscriu în același ritual al înstrăinărilor și al decepțiilor sedate: ,,bucuria nu mai e adevărată în săculețul cu medicamente/ pe o autostradă a soarelui,/ alta decât cea pe care o știe lumea,/ noi, cu muzica dată la maximum, ne adâncim în frică/ trăim în timpul lui Ingeborg Bachmann și al lui Paul Celan,/ dar altfel” (fluturii căzuți în cafea).

O seninătate apatică survine parcă în urma unui îndelung proces de eviscerare. Atunci când anularea de sine presupune o în-frângere a corpului care, lipsit de topos identitar, atentează la trupul celuilalt, fracturându-l. Și totul se petrece într-un ceremonial extinctiv, într-o atmosferă de decrepitudine ontologică, când teama, angoasa devin tehnici de supraviețuire în deplina desfășurare lichefiantă a unei apocalipse corporale: ,,trupurile noastre atinse de lumina fatală, nu vom trăi, nu vom vedea, așchii din trupul meu intră în alte trupuri, le infectează, să nu mai simți vinovăția, să înoți liniștit prin venele tale mai e și soluția plânsului în pumni, dar până mâine va veni și iluminarea, duhul taie în carne vie, oasele încep să se lichefieze, totul va fi o pastă migratoare” (deversor).

Prin intermediul unui cinetism halucinant, apropiat de transă, secvențele se derulează într-un univers personal în care trauma devine ritual al sfâșierii de sine, al declanșării acelor combustii interne care hrănesc o afectivitate din ce în ce mai tumefiată: ,,sunt un melc, el în mine, eu în el./ mai scot din când în când un corn afară,/ dar mi-l retrag speriată./ tu ești suma căderilor,/ a mizeriei adunate./ stângăciile ucid bătrânețea,/ un fel, speranțele tale/ îmi perforează stomacul” (melcul).

Memoria ni se înfățișează drept un carusel osificat care încă se mai deplasează printre atâtea ipostaze faptice dintr-un trecut clocotitor. Scrâșnetul dinților devine laitmotivul traumatic al amintirii, care se revarsă, dintr-un preaplin al faptelor încă neconsumate definitiv, asupra unui prezent care are tot mai mult aerul de butaforie melancolică: ,,de fiecare dată când ne amintim de viața de la business class/ scrâșnetul dinților,/ de fiecare dată când ne amintim cum am făcut dragoste la/ cușetă,/ scrâșnetul dinților,/ de fiecare dată când ne-am iubit pe/ plajele de la Sulina sau Sfântul Gheorghe, scrâșnetul/ dinților,/ de fiecare dată când ne amintim cum ne-am legat unul pe/ altul cu niște fire imaginare,/ scrâșnetul dinților,/ logodna noastră de la Schitul Dochia,/ scrâșnetul dinților/ de fiecare dată când îmi amintesc trupul tău gol învălurit/ în eșarfa verde,/ scrâșnetul dinților/ și acum când jonglăm cu bilele de gaz scrâșnetul dinților./ bonjour tristesse,/ fluturii căzuți în cafea, fluturele de sub cămașă,/ orbirea, cearcăne, deversor: scrâșnetul dinților” (scrâșnetul dinților).

Reconstituirile evenimențiale aduc în lumină atât distanțările, cât și neputința bolnăvicioasă a regăsirilor. Redau gesturi sau obiecte lipsite de un ceremonial anume, în preajma cărora se resimte aerul unei atrofieri trupești și sufletești, din ce în ce mai acutizate.   

Șerban Axinte, Scrâșnetul dinților, Editura Cartier, anul publicării: 2019, nr. pagini: 96


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de K. Mitch Hodge pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here