În ce măsură au oamenii nevoie de minciună pentru ca viața lor să capete coerență?! Nu cumva minciuna este un instrument prin care ne atribuim (un) sens? Sau sensuri pe care nu le avem?! Într-un interviu recent, Elena Ferrante admitea, cu nonșalanța-i deja cunoscută, că în copilărie era „o mincinoasă”, dar că minciunile sale erau simple „exerciții de imaginație”, în comparație cu cele ale adulților, așa cum avea să descopere odată cu maturitatea.
Iată germenele celui mai recent roman semnat de Elena Ferrante. Așteptat cu legitim interes, după răsunătorul succes al Tetralogiei Napolitane, „Viața mincinoasă a adulților” nu dezamăgește. Același stil viguros, aceeași franchețe năucitoare a exprimării, plus abordarea unor teme dragi autoarei: frumusețe și sexualitate, condiția femeii, autenticitate versus falsitate, tensiunile dintre clasele sociale, relația mamă-fiică.
Spre deosebire de Lila și Lenu, personajele centrale ale Tetralogiei Napolitane, pentru care educația reprezenta un deziderat aproape de neatins, Giovanna este o adolescentă educată, un copil ce beneficiază de o existență desprinsă parcă din filmele americane contemporane, cu un tată grijuliu și protector și o mamă rafinată și cultivată. Pare un univers perfect, atipic pentru Ferrante.
Și totuși, în momentul în care tatăl aruncă, în treacăt, o vorbă despre urâțenia Giovannei și o anume mătușă Vittoria, acest univers se năruie, sub povara unui dispreț suveran al familiei la adresa acestei mătuși. Giovanna se simte dilematic, la marginea frumuseții, exclusă de pe un teritoriu pe care, înainte, îl simțea, natural, al ei.
Parcă încercând să descopere sursa „răului” proaspăt răsărit în ea, Giovanna își dorește să o cunoască pe această soră a tatălui ei, a cărei existență, asemeni unui spirit malefic, este aproape suprimată din memoria familiei. Drumul până la mătușa Vittoria este ca o călătorie între lumi: de la un Napoli al cartierului Vomero, sinonim al înălțimilor și rafinamentului, la un Napoli al Zonei Industriale, simbol al periferiei și vulgarității.
„Trebuie spus, apoi, că dacă rudele mamei mele locuiau într-un spațiu precis cu un nume sugestiv, Muzeul – erau bunicii de la Muzeu – , spațiul în care aveau locuința rudele tatălui meu era nedefinit, fără nume. Aveam o singură certitudine: ca să merg la ei, trebuia să cobori jos, mai jos, tot mai jos, la capătul capătului orașului Napoli, și călătoria era atât de lungă, că mi se părea, cu acele ocazii, că noi și rudele tatălui meu locuim în două orașe diferite.”
Cu mătușa Vittoria, Ferrante ne proiectează în Tetralogia Napolitană: Vittoria are răutatea și duritatea Lilei, este despotică și nostalgică, cu accese de furie incontrolabilă, dar și de sentimentalisme umede. Splendidă în urâțenia ei, terifiază și subjugă, deopotrivă.
„I-am privit câteva secunde fața nemachiată, apoi m-am uitat țintă în podea. Vittoria mi s-a părut de o frumusețe atât de insuportabilă, încât devenea o necesitate să o consider urâtă.”
Accesul la mătușa Vittoria deschide o cutie a Pandorei: de acolo ies, una câte una, micile minciuni ale adulților, care se arată, treptat, tot mai mari. Ca într-un joc de domino, cărțile frumos orânduite ale vieții Giovannei și părinților ei se prăbușesc rând pe rând. Nimic din ceea ce era elegant și strălucitor înainte nu mai e la fel: fidelitatea e calpă, manierele sunt afectate, până și italiana elevată face, tot mai des, concesiuni dialectului, plictisită de propria inutilitate.
În plină derivă sufletească, Giovanna se sluțește cu bună știință, pentru a ajunge la miezul propriei ființe, îndepărtând straturile unei frumuseți inautentice, pe care n-o mai simte a ei. Se caută în diferite „oglinzi” – oameni și situații – dar încercarea de a se descoperi e plină de pericole. Riscă să se piardă în hățișul promiscuității unor relații nepotrivite, al abandonării școlii și chiar al dezafectării propriei persoane.
Pe măsură ce se maturizează, viața fericită a Giovannei se îndepărtează tot mai mult de ea, odată cu proprii ei părinți, captivi într-o existență cu sensuri pierdute, desfăcute și refăcute conjunctural. Prieteniile descompuse de minciună sunt recompuse în putreziciune. Printre atâtea umbre și figuri de mucava, apare o lumină: Roberto, autentic și deplin în propria-i ființă, reconciliind, fericit, perioada unei copilării mizere din Napoli cu cea a unei maturități elevate trăite la Milano.
Inspirată către o trăire cu sens, Giovanna pare să ajungă, în sfârșit, și la cel din urmă lucru de pe fundul cutiei Pandorei. Astfel că până și prietenia cu mătușa Vittoria – originea tuturor dezastrelor din familia Giovannei – ajunge, ironic, să amelioreze relația imposibilă a tatălui ei cu propria soră.
Iar la final, într-un echilibru perfect al compoziției narative, splendoarea actului sexual deplin și pătimaș (așa cum este descris la începutul romanului de mătușa Vittoria) este contrabalansată de o acuplare mecanică și searbădă, în încercarea Giovannei de a forța intrarea în maturitate, și cu ea, în sensurile vieții mincinoase a adulților.
Elena Ferrante, „Viața mincinoasă a adulților”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 304, traducere: Cerasela Barbone
Cartea poate fi cumpărată de la:
scrie un comentariu