La Editura Humanitas, în colecția de proză coordonată până de curând de Andreea Răsuceanu, a apărut și volumul de proză scurtă semnat de Augustin Cupșa. După romanul Așa să crească iarba pe noi (Humanitas, 2017), cititorii au ocazia de a regăsi proza scurtă a aceluiași autor.
Merită menționat, de la bun început, că Străinătate iese din tiparele convenționale ale prozei scurte obișnuite în mediul autohton printr-o complexitate crescută, prin misiunea de a explora straturi diverse în cadrul aceluiași text, prin etalarea unor granițe noi și fluide. Străinătatea lui Augustin Cupșa este și despre singurătate și înstrăinare, despre căutările nesfârșite ale omului, despre – surprinzător – scufundarea în tot ceea ce ține de propria existență. Ideea plecării în străinătate sau a revenirii din alte țări se transformă astfel în valul care transformă ființa în profunzime, dezintegrând centrul sau, dimpotrivă, reușind să aducă laolaltă piese care nu s-ar fi potrivit nicidecum în țara natală.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro:
Străinătății i se opune familiarul românesc, însă greul își dovedește existența în ambele părți, universalitatea sa e de necontestat. În același timp, proza însăși e șansa libertății depline, abilitatea de a cuprinde și cuceri infinitul prin scris, îndeplinind promisiunea unui drum fără linie de final: „Aveam chef să se facă definitiv noapte, să-mi înfig ochii într-un crater, în prăpăstiile stelelor părăsite de lumină, în bezna cosmică, unde materia îngheață și capătă o anumită semnificație.” (Peppermint Patty) Sunt cu atât mai savuroase aceste fraze care îmbogățesc semnificativ proza lui Augustin Cupșa, construind pe marginea unui schelet familiar, cu probleme mundane:
„A trecut mai departe la alte vise din copilărie, care îi includeau în mod deosebit pe părinți, teama că o să o părăsească sau o să moară și o să o lase singură pe lume, dar nici astea nu erau tocmai vise, părinții ei trăiau bine mersi și ajunsese să stea atâta vreme aproape de ei, încât la un moment dat simțise nevoia imperioasă să plece din oraș oriunde și să-i audă doar la telefon.” (Toate trec cu un chiot sau cu un oftat)
Ar mai fi de spus că, fără îndoială, aceleași personaje reușesc să nu fie previzibile, să surprindă și să se apropie de o autenticitate deplină, fapt datorat aceleiași complexități care însoțește fiecare proză în parte, fără să obosească, oferind cititorului prilejul de a se bucura de un ritm perfect cadențat de-a lungul volumului de față. În egală măsură, se creează uneori senzația de vertij, de alunecare spre o realitate paralelă care se desprinde de realitatea concretă, cea născută din cotidianul tern:
„Pe afiș racheta era nemișcată, dar făcuse un drum lung prin Spațiu și lăsase în urma ei, drept mărturie, o coadă care se curba și se lărgea tot mai mult spre capăt, bleu deschis pe fondul de granit, unde pluteau nebuloase și stele rotunde, albe ca niște gămălii de ac. Pământul era și el albastru, dar mai închis, spre bleu-petrol, străbătut de mase de vapori, și racheta n-avea să-l mai întâlnească, urma să treacă pe lângă el și să călătorească mai departe, către infinit, până și-ar fi terminat resursele, până resursele ar fi devenit ceva inutil“.
Astfel de desprinderi de peisaj, de însăși structura prozei sunt cu atât mai binevenite cu cât completează și îmbogățesc semnificativ rezultatul final.
Fricile, angoasele, speranțele și planurile sunt aduse laolaltă sub umbrela unui mai bine pe care nu întotdeauna personajele reușesc să-l obțină, dar pe care și-l doresc sau pe care l-au avut cândva și l-au pierdut. În orice caz, realitatea își arată de fiecare dată adevăratul chip, uneori ajunge din nou în prezent încheind un ciclu la capătul unei generații:
„Acum, în oglindă, teama se întorcea împotriva lui. Băiatul crescuse și în curând urma să caute răspunsuri la întrebări, așa cum căutase și el pe vremuri. Și n-avea să găsească decât un surogat, un nechezol, așa cum găsise și el.” (Soldații mergeau prin zăpadă)
Am precizat deja că înstrăinarea e un fenomen prezent, fiind o înstrăinare față de ceilalți, cât și de propria persoană în unele texte, când protagoniștii se îndepărtează de ei înșiși, când desprind ca o mantie realitatea prezentă de cea imaginată, visată, pentru a le compara pe cele două, pentru a le privi față în față și pentru a putea înțelege mai bine scopul final al propriei existențe.
Nimic nu e întâmplător și nimic nu e de suprafață în ceea ce construiește Augustin Cupșa de-a lungul unui volum complex și profund, ideal pentru cititorii care doresc și au răbdarea să cunoască lumi în care lasoul aruncat de scriitor ajunge uneori, pe neașteptate, cât mai aproape de stele, depășind cu mult frontierele lumești.

Augustin Cupșa, „Străinătate”, Editura Humanitas, anul publicării: 2022, nr. pagini: 216
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Robson Hatsukami Morgan / Unsplash
scrie un comentariu