Ne aflăm în lumea poetică a regizorului Tim Burton, animată de personaje ca băiatul-stridie, regina perna-de-ace sau Gunoiela. Și, dintr-o dată, asistăm la un fapt incredibil! Toate acestea ies din universul lor și pătrund în cel creat de către Haruki Murakami, unde realismul se îmbină cu fantezia, nefirescul conferă o aură neliniștită firescului, totul petrecându-se într-un cotidian oniric și într-o atmosferă de un insolit aparte. În linii mari, aceasta este imaginea de fundal a cărții lui Andrei Șerban, casa de dincolo de ocean, care este, până la urmă, mai mult decât un volum de versuri. Cred că Ovidiu Komlod, pe ultima copertă, surprinde cel mai bine esența acestui text de esență fantasmatică și onirică, adică „un text-hibrid, construit ca un mic(ro)roman de măști, ce exhibă o voluptate molipsitoare”.
Un micro-roman atipic, nu atât al unor voci, cât al transelor, al glisărilor hipnotice între frivolitate și evanescență, între concret și ireal, între imagine și viziune. Secvențele compun un periplu poemato-fantast prin tenebrele thanatice, ieșite la suprafața unui nocturn bizar, de cele mai multe ori cuprins de un derizoriu famat al străzilor și locuințelor coborâte parcă într-o bernă fără început sau sfârșit, în orașul prins și el într-o amorțire letargică, într-o tăcere insomniacă. O atmosferă propice, cum ar spune Octavio Paz, în cartea sa, Dubla flacără, prin care simțim cum „atingem impalpabilul”, cum „ascultăm valurile tăcerii care acoperă un peisaj devastat de insomnie”.
Personajul principal este un șofer de taxi, un personaj desprins din universul lui Poe, prins între tentaculele propriilor decepții și pe care, încontinuu, îl urmăresc umbrele coșmarești ale ratării, neîmplinirii, irosirii. Pasagerii sunt duși în taxiul său apărut parcă din universurile amestecate ale lui Purcărete și Dimov, o luntre a lui Caron, printr-o lume nu doar subpământeană, căci, „până la urmă moartea nu e decât un taxi imens”, ci una suprapământeană,în care fragmente de tot felul par disipate, ieșite din infernul memoriei, al clădirilor, al neliniștii, al deciziilor pripite, al legăturilor de sânge și, nu în cele din urmă, al existențelor închise într-un întuneric urban, diluvic, plumburiu de-a dreptul: „căci/ ce altceva e un oraș/ dacă nu o încrengătură de cuvinte/ și de pauze de respirație/ întretăiate asemenea unor copci închizând rănile aceluiași corp/ ori asemenea unor străzi invizibile fără semafoare/ care ne conduc cu adevărat înspre celălalt/ nu aceste/ fâșii de asfalt”.
Personajele himerice ale textului sunt pe jumătate reale și pe jumătate proiecții de o senzualitate evanescentă (femela-stridie, femela-caisă, femela-lup), de-o spectralitate incisivă (masculul-cuțit) sau onirică (șopârlele din lemn verde). Ele se află peste tot și nicăieri, într-o continuă preumblare „între pământ și cer ca între cei doi poli ai unui magnet”, cum spune, în cartea sa, Simbolismul corpului uman, Annick de Souzenelle, întrucât corpurile lor par electrizate de o energie inefabil-spectrală, învăluite într-o diafanitate halucinantă, aflată la granița dintre real și oniric, dintre memoria subacvatică și cadrul evenimențial cenușiu: „ți-ai lăsat așteptarea să pulseze ca un organ încă viu ce te cheamă și/ mâine dincolo de această noapte în care apăs accelerația încadrându-mă pe banda a doua lăsând în urmă dârele cuvintelor”.
Această realitate (formată dintr-o serie de coregrafii ale obsesiei, ale senzorialului clocotitor, ale unui exotism fantast-sinestezic), desprinsă parcă din Nadja lui André Breton, este proiectată pe un fundal gotic, când fremătător, electrizant, provenit din atmosfera dark a universului lui Horace Walpole, când prins într-o încremenire letargică, cutremurată de irizări ale unui fluid hipnotic, de-o muzicalitate friabilă, captată în miezul inaparentului. Realitatea este încorporată în visul a cărui forță omniscientă va tinde să se suprapună peste cenușiul și incoerența umană, pe care întunericul nopții nu are cum să le ascundă, ci le hiperbolizează contrastele și le amplifică tensiunile. Un vis care nu aparține nimănui, dar îl integrează pe fiecare dintre cei prezenți și se supra-pune peste textura palidă a realului, manifestându-se ca un preaplin de semne și simboluri, de tensiuni și energii/ pulsiuni onirice, extatice. Senzația de filon coșmaresc, de exotism thanatic, prezente în textura inaparentă a cadrului oniric, generează o atmosferă scindată între hipnoză și transă, între reveria uimirii și forța unduitoare a senzualității dionisiac-suprarealiste.
Dincolo de o descriere a trupului cuprins de spasmele unei senzualități debordante, are loc o decriptare a unei fiziologii a traumei care este transpusă prin intermediul unor secvențe desprinse dintr-o bolgie a simțurilor, dintr-un malaxor visceral al apropierii copulatoare: „era chiar mirosul tristeții ascuns în acel loc al gâtului unde plictisul/ rutinei se ciocnește de uscăciunea rece a spaimei”. Apropierea carnală înseamnă, în primul rând, un mijloc de tortură a simțurilor, ce amintește de universul lui Brumaru învăluit, însă, într-o atmosferă de naturalism thanato-visceral: ,,ascunzând singurul spațiu minuscul dintre vertebrele arcuite/ ce susțin greutatea unui cap dinamitat/ de plăcere/ ceafa transpiră de dorința femelei/ ce visează posedări demonice/ până în momentul în care/ cartilajele acelea invizibile/ par să iasă prin piele strivite de mușcătura masculului și sexul lui laș”.
Detaliile acestei torturi se adună într-un fel de cumul de gesturi, senzații, reflexe, care vor provoca apropierea tot mai lentă, mai dureroasă, de o senzualitate incisivă („silueta unui animal nocturn/ cu nume necunoscut pe care doar el îl știe la fel de bine ca dârele/ limbii sale pe pubisul tău deschis ce-i captează dorința în milioane/ de explozii mici”), susținută de combustia grea a obscenității („până ce creierul nu e decât o prelungire firească a dorinței lui și pieptul/ lui umed izbindu-se de ceafa parfumată a trupului suspus a mirosului dulceag în care stă/ toată așteptarea unei stridii/ mai întâi mângâiate cu limba”), de prezența unor transe oximoronice („lasă la suprafață dâra parfumată a unei frici aproape virginale”), a unor clipe tensionate, de echilibristică pe muchia imprevizibilului, când prădătorul devine pradă, iar simțirea se preschimbă în obstacol: „chiar și în întunericul propriului tău somn imaginându-ți că dincolo de/ beznă te va aștepta dezbrăcat și paralizat de poftă prins în tentaculele/ unor anemone electrice pe care chiar și tu le simți acum în clipa asta”.
Apoi, brusc, ca într-o polifonie itinerantă de registre narative, stări sau viziuni, revenim în realitatea cenușie aflată sub nivelul visului, o realitate care se simte și apasă ca o rană a întunericului, unde gesturile sau chiar simțurile sunt coordonate de forțe invizibile ale rațiunii letargice, delirante, și par să surprindă fiecare sunet sau siluetă într-o evanescență fantasmatică: „iar memoria mea începe deja să/ traseze/ toate/ liniile/ toate/ nodurile/ te-am zărit coborând cele câteva/ trepte ale blocului deconectat de la realitate”, „surzenia nopții cu vocea veche a unui motor/ ce ne va conduce printre străduțele strâmte ale acestui cartier cenușiu/ eliberat de urmele de gheață ale iernii” „de îndată ce vei trece pe sub podul de cale ferată/ unde dorm sufletele gunoaielor refugiate în imagini orbitoare”.
Toate obsesiile prezente în acest volum, dar și foșnetele, scrâșnetele sau puseurile vizionare, converg spre o sinergie a mirajului, care îi declanșează dinamica insolită. Actul sexual iese dintre ramele prea rigide ale simplei imaginări. El redă o atmosferă exotică, suprarealistă, irizat de urmele unei senzualități hieratice, de o sonoritate lugubră: „sufletul tău de femelă tristă de femelă hăituită și posedată/ de femelă stridie/ care-și desface cochilia cu o docilitate aproape inhibitoare/ în fața sexului său erect” sau „mirosurile tari/ ale atâtor fese/ îți spune fără să vrei poate toată povestea propriei tale cărni/ a propriului tău parfum” „în care plictisul rutinei/ se ciocnește de uscăciunea rece a spaimei/ sau de preaplinul lasciv al salivei vreunui mascul în călduri care se/ freacă de tine chiar de locul unde/ pliurile ușor vinete de piele/ se acoperă/ de pliurile acestei eșarfe”.
Se produce o continuă și halucinantă alternare a visului cu realitatea, fapt care evidențiază discrepanța dintre regimul insolit al imaginarului de o sideralitate reverică, fantast-cromatică („privind copilul în scaun cu rotile ce încerca să prindă porumbei/ strigând că vrea/ să le fure aripile/ pentru a putea zbura spre/ și chiar dincolo de mare/ acolo unde până și peștii/ au îngerii lor acoperiți/ cu solzi de un albastru transparent/ cu măruntaiele lor la vedere”) și realitatea de un dramatism traumatic, sufocant, în care chipurile, perspectivele sunt pierdute, amestecate în malaxorul unei evanescențe sepulcrale: „când te-ai trezit sufocându-te în propria tuse și simțind cum corpul îți/ este o țigară ce arde pe interior în clarobscurul garsonierei albe” sau „dorințele abandonate ale altor suflete ce s-au topit în rănile propriilor organe privind la toți cei care-și alimentează verbele cu viață deși în acel mers haotic al holurilor/ fiecare își poartă în pungile suspendate cu ser propria moarte/ ca și cum deasupra/ fiecărui cap/ chicotește animăluțul chel al citostaticelor”.
Însăși existența acestui șofer ,,cu propriile vene albăstrii/ și cu proprii plămâni negri” cunoaște scindarea între mirajul oniric și învelișul traumatic al fiecărei chemări, iluzii, „căci până la urmă moartea nu e decât un taxi imens/ ca o arcă a dorințelor” sau respirații încordate în așteptarea ca „perfecțiunea asta va plesni chiar mâine ca o bulă de săpun”. Forța spectrului ratării se manifestă deplin într-o existență a faptelor aparent mărunte, cenușii, înscrise între limitele unui banal diluat, anemic: „că diminețile acelea de primăvară încă nu s-au terminat sau că măcar vor avea nerușinarea de a-l bântui până la sfârșitul vieții amintindu-i că deși lumea l-a abandonat el nu a abandonat-o niciodată și că deși a stat mereu la volanul mașinii el a fost mereu cel condus înspre o casă anume pe care sufletul lui să o poată identifica înaintea minții pentru a o cuprinde cu toate simțurile crude ale unui orfan”. Întotdeauna, în astfel de situații, personajul nu și-a anulat, doar și-a înmulțit uneltele traumatice de foraj adânc în subteranele memoriei, ale identității, preferând o sinceritate tăioasă ca lama unui pumnal, în locul alteia declamative, patetice.
Uneori, în acest periplu halucinant între vis și realitate, imaginația pare cuprinsă de o oboseală aproape letargică, încorsetată în carcase decrepite. Pe suprafețele imaginilor apar striații ale epuizării, corpurile obosite sunt prinse în mecanica epuizantă a unei rotiri și par să își irosească ultimele resorturi de energie, pe când simțirile-umbre se scurg printre fisurile unei lumini sparte: „știind că dacă ne-am întâlni chiar și în trecere și dacă ne-am recunoaște dincolo de aceste carcase decrepite ale unor corpuri obosite nu aș avea despre ce altceva să-ți vorbesc în afară de imaginea ce-mi obseda visele în care tu te învârteai asemenea unui titirez pe locul unei mări calme până ce lumina s-a spart în toate culorile apusului”.
Până la urmă, nu mai există/rezistă nicio linie de contrast între realitate și vis, între viață și moarte, acestea fiind dezamorsate de către forța taumaturgică a unei imaginații ce, într-un decor de basm oniric, creează un cadru sinergic atât al fantasmării, cât și al mirajului care, astfel, proiectează un spectru caleidoscopic de senzații, simțiri, imagini, amintiri, fapte aparente sau inaparente. Toate acestea rămân întipărite în memoria insolită a textului, acest dincolo de neprevăzut, în care identitățile se regăsesc și sunt reconsolidate.
Andrei C. Șerban, casa de dincolo de ocean, Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2021
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Anastasia Taioglou pe Unsplash
scrie un comentariu