După Agata murind (2003), Captivul (2006), Pudră (2010) şi Do Not Cross (2013), Dora Pavel a revenit la Editura Polirom cu un nou roman, Bastian.
Stimată doamnă, vă mărturisesc că, înainte de a vedea titlul romanului dumneavoastră, Bastian îmi era cunoscut drept eroul lui Michael Ende din Povestea fără sfârşit. Şi, în afara contextului literar, mai ştiam un Bastian, Schweinsteiger, fotbalist german celebru. În acest roman, Bastian Carp este avocat. De ce, totuşi, Bastian? Vă întreb asta pentru că îmi sună nenatural pentru spaţiul românesc.
O să vă dezamăgesc puţin, poate. Am ales acest nume personajului meu, aşa cum, de altfel, le-am ales pe toate, pur şi simplu „de drag”, pentru sonoritatea lui care mi-a evocat un personaj puternic, „viu”. Fără să mă gândesc la nicio altă simbolistică. Sigur, numele nu e specific românilor, însă nu văd de ce-ar contraria cititorii noştri, astăzi, când există o inflaţie de nume străine la noi. Cele două referinţe pe care le-aţi amintit, furnizate şi de internet, nu exclud prezenţa acestui antroponim şi-n România. E drept, răspândirea lui e una restrânsă, dar, dacă avem în vedere că numele Sebastian e destul de frecvent, să admitem că şi hipocoristicul său, Bastian, ar putea fi tot atât de des întâlnit. Criticul şi universitarul Marius Miheţ, în recenta lui cronică, foarte aplicată, din „România literară”, presupunea o trimitere la numele de familie Bastian (al meu e prenume), al personajului Mélanie Bastian, din Sechestrata din Poitiers a lui Gide. Ei, nu m-am gândit nici la ea, dar n-ar fi exclus ca o sugestie să-mi fi parvenit inconştient dintr-acolo, dat fiind că naraţiunea lui Gide e una dintre preferatele mele.
Puteţi cumpăra cartea de la:
Romanul pleacă de la o mărturisire legată de un accident mortal. Scriitoare fiind, credeţi în forţa cuvintelor, în puterea lor de a „curăţa” odată mărturisite. Este aceasta ideea de la care aţi pornit să scrieţi Bastian?
Despre puterea vindecătoare a cuvintelor, a limbajului artelor, în general, vorbeşte chiar Gregor Carp, de profesie jurist, dar pasionat şi de muzică, personaj din al cărui discurs se constituie romanul propriu-zis: „Un sunet melodios face adevărate miracole, nu doar pentru a alina suferinţa ultimului moment sau pentru a vindeca acolo unde nimănui nu i se mai pare c-ar mai fi ceva de vindecat. O trăsătură de arcuş cu mâinile goale pe violoncel atinge coarde, şi celule, şi nervi, şi organe, pe care medicii nu le vor putea niciodată atinge cu palmele lor aseptice, bine înmănuşate”. Iar eu sunt total de acord cu el. Dar nu de la ideea asta am pornit romanul.
„Asumarea unei vinovăţii grave care nu‑ţi aparţine ascunde de fapt tentaţia faptei.” În jurul acestei fraze mi se pare că se mişcă tot romanul dumneavoastră. O scriitură magnetizantă, fină, care te acaparează. Cei care vă ştiu din precedentele romane vă vor regăsi aici, urzind această poveste cu accente de thriller, pe marginea acestui soi de asumare rară. E ceva realitate aici? Aţi cunoscut cazuri în care cineva să-şi asume o faptă gravă pe care nu a comis-o?
Fraza asta nu e neapărat emblematică pentru romanul meu, dar aţi intuit că e importantă pentru miza epică. Este doar una dintre nesfârşitele speculaţii psihanalitice ale avocatului Gregor Carp, protagonistul meu introvertit, validată, şi ea, de câteva interogaţii, precum cele ce i-au urmat: „Tentaţia faptei? A omorului?! Asta înseamnă că, dacă nu ne-am simţi niciodată în stare să-l facem, ne-ar plăcea să-l facem?”. Dar, dacă ar fi să formulez acum, mai explicit, acea frază cu adevărat „emblematică” a romanului, ea ar suna aşa: Asumarea unei vinovăţii grave care nu‑ţi aparţine poate ascunde nevoia de a ispăşi, prin ea, o altă vinovăţie, mai profundă, nereperată de ceilalţi, ştiută doar de tine.
Şi nu, n-am cunoscut niciun asemenea caz, de care întrebaţi. De foarte puţine ori inserez în „născocirile” mele prozastice vreo aluzie la un fapt real. Repet ceea ce spun mereu, creaţia mea e una de pură ficţiune. Nu ştiu dacă vi se va părea paradoxal să (re)afirm (au spus-o alţii, înaintea mea) că a reproduce realitatea prin scris nu e mereu un act creditabil. Un personaj de-al meu, din acest roman, Erwin Berg, o şi spune, şi el, la un moment dat: „Potrivit judecăţii criticilor, «singura realitate e cea a ficţiunii», ceea ce e real nu-i neapărat şi verosimil, iată unul dintre paradoxurile artei în raport cu realitatea”. Aşadar, ficţiunea pe care o propune creaţia este „reală” şi verosimilă, n-are cum să nu fie, atât timp cât ea există prin consemnare.
PERSONAJELE TE SECHESTREAZĂ LA MODUL PENAL, DAR CINE SĂ DEPUNĂ PLÂNGERE?
Foarte mulţi cititori sunt curioşi să afle cum îşi născoceşte scriitorul cărţile. Cum procedaţi dumneavoastră? De exemplu, cum s-a scris şi s-a rescris Bastian? Câte variante aţi avut, cât aţi tăiat?
Spre deosebire de celelalte patru de dinainte, care şi-au urmat calea firesc, cu perioadele de răgaz şi căutări de 3‒4 ani dintre ele, Bastian a avut o soartă mai ingrată, fără a avea nici el un stagiu de elaborare mai îndelungat. Dincolo de creaţie (latura mea primordial-pasională), eu sunt şi filolog. S-a întâmplat ca, tocmai în anii din urmă, pe care-i doream dedicaţi unui nou roman, creatorul din mine să fie nevoit să facă concesii cercetătorului. Academia Română, prin Acad. Eugen Simion, a solicitat directorului Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, al Academiei, pentru centenarul din 2018, o antologie cât mai completă a reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Cum acest director este soţul meu, Eugen Pavel, nu puteam rămâne deoparte, astfel că m-am angajat (alături de ceilalţi colaboratori care au făcut transcrierea cu litere latine a celor 175 de texte medievale, scrise cu litere chirilice) să lucrez şi eu la ea, nu doar ca transcriptor, la rândul meu, al câtorva texte, dar mai ales la colaţionarea şi corectura lor, adică a 6500 de pagini, care au alcătuit în final cele 4 volume ale monumentalei lucrări, apărută în renumita colecţie „Opere fundamentale”. Înainte de asta, însă, apucasem, în 2014, să închei o primă formă a romanului, evident, sub un alt titlu, variantă pe care am fost nevoită s-o abandonez atunci, nu fără regret, pentru… 5 ani, pentru a o relua abia în toamna lui 2019.
De atunci şi până în mai 2020, am rescris, de fapt, acea primă formă a lui, din care am mai păstrat doar câteva capitole, nici acelea sub semnificaţia iniţială. Sigur, această amânare a fost benefică, abia acum găsind miza adevărată a romanului. Asta înseamnă că am tăiat cu nemilă ceea ce nu mai intra în „demonstraţia” dorită acum şi am adăugat multe capitole noi. Munca la un roman nu e uşoară. E splendidă. Te obligă la o viaţă dublă. Îl porţi cu tine în gând, clipă de clipă, timp în care continui să trăieşti „normal”, să te prefaci, adică, atent la cei din jur, la ce ţi se spune, dar o faci mereu „bruiat” de personajele tale, care nu te slăbesc un minut, sunt nu doar egoiste, acaparatoare, ci de-a dreptul impulsive, te bat la cap cu problemele lor zi-noapte, te sechestrează la modul penal, dar cine să depună plângere? Şi, deşi ştii ce te-aşteaptă ‒ ai mai trecut prin asta, ştii că abia după prima elaborare începe calvarul construcţiei, când unele fapte, capitole se pretind a fi înaintea altora, când caracterele se iau la harţă şi tu încerci să le împaci, să negociezi, când totul degenerează într-o licitaţie înnebunitoare ‒, totuşi cedezi şi te înhami, înfiorat şi epuizat, la noul travaliu.
Contează locul unde scrieţi ca să aveţi randament? Este important dacă scrieţi de mână sau direct la computer? Şi… cât de organizat e scrisul dumneavoastră? Unii se forţează să „producă” zilnic ceva, alţii se lasă purtaţi de inspiraţie, iar când ea nu vine, asta e, spun pas.
Mai întâi, eu nu scriu, cum îi aud pe mulţi, propunându-mi să caligrafiez nu ştiu câte pagini pe zi. (Acum îmi amintiţi de cea de-a doua carte a mea de interviuri, Rege şi ocnaş, din 2008, cu răspunsurile multor scriitori la ancheta: „Cum, când şi cu ce scriu scriitorii români?”.) Aş spune că scrisul îmi face mie propuneri, el îmi forţează mie mâna. Când scriu, o fac compact, fără oprire, atât cât mă ţin puterile într-o zi, cât mai mult, căci încep să scriu doar când am romanul în minte. În perioada aia, scriu zilnic, mai ales pentru a nu rata nopţile. Dacă nu „deversez” ziua tot ce am de spus, noaptea ce urmează va fi de coşmar, căci risc să rostogolesc în cap, la nesfârşit, tot ce-a mai rămas.
Când creez, pretind, la modul terorist, o linişte perfectă în jur, mai ales să nu aud muzică, altfel, având un bun auz muzical, urmăresc linia melodică a piesei şi nu mă mai pot concentra. Scriam până nu demult doar pe coli, de mână, culegând apoi textul şi corectându-l după ce-l scoteam de la imprimantă. Acum îl elaborez şi direct pe laptop, mai ales când romanul e spre final şi e nevoie de foarte multe operaţiuni tehnice, permutări ale fragmentelor, ale capitolelor, căutări, modificări de nume, corecturi la nesfârşit.
CINE AJUNGE SĂ DEGUSTE COCKTAILUL DE TRĂIRI PE CARE ŢI LE DĂ ROMANUL N-ARE CUM SĂ-L MAI TRĂDEZE.
Probabil aţi mai fost întrebată acest lucru, dar mi se pare important să repovestiţi: aţi început cu poezii (patru volume, dacă nu greşesc), apoi aţi trecut la povestiri şi aţi mai avut trei cărţi de convorbiri cu scriitori români. După care, odată cu Agata murind (2003), roman care a primit Premiul Uniunii Scriitorilor din România, aţi trecut „definitiv”, se spune, la romanul de ficţiune. Cum de aţi făcut trecerea aceasta şi cât de potrivite sunt ghilimelele mele de mai devreme?
Ghilimelele ar pune cumva la îndoială acel adevăr. Aşa că nu sunt potrivite. Nu mai scriu poezie deloc din 2003 încoace. Nu mai vreau s-o scriu. Nu ştiu nici dacă mai pot s-o scriu. N-am încercat. Nici încercarea nu mă tentează. Un asemenea efort mi s-ar părea neadecvat mie, cea de acum, mi l-aş impune artificial. Structura mea creatoare s-a modificat radical, visceral, nu doar ca-n urma unei operaţii estetice, de suprafaţă. Recent, scriitoarele Alina Purcaru şi Paula Erizanu mi-au solicitat/selectat poeme pentru un volum al antologiei Un secol de poezie română scrisă de femei. Ocazie cu care mi-am recitit volumele de versuri. N-o mai făcusem de două decenii. Am constatat că am uitat, efectiv, în mare parte, ce-am scris. Unele texte m-au surprins plăcut, ba chiar am găsit că în proza mea există viziuni ce mă bântuiau şi ca poetă. Cel de-al doilea volum de versuri, Poemul deshumat, poate fi socotit o prefigurare a deshumărilor din primul roman, Agata murind. Poemele mele sunt şi ele de „tipar sceptic” (după exprimarea lui Laurenţiu Ulici), pe alocuri tenebroase, cu pulsiuni răvăşitoare, doar că tipul de poezie pe care-l agream şi-l cultivam era cel suprarealist, destul de criptic. Cred că asta a făcut ca, în momentul în care am descoperit virtuţile romanului, cu libertatea şi spaţiul său vast de exprimare, poezia să nu mă mai satisfacă. N-am ştiut de la început că vocaţia mea e cea de romancier. Am pierdut ani preţioşi cantonându-mă în poezie. Acolo, unde, la fel ca în proza scurtă, mă simţeam încorsetată, cu „păsul” spus pe sfert. Când am început Agata murind, în 2000, nu ştiam că va ieşi un roman. Abia după ce-am umplut cinci caiete mi-am dat seama că aveam în faţă materia unei construcţii epice care spărgea îngrădirile de până atunci. O să repet din ce-am mai spus doar atât: cine ajunge să deguste cocktailul de trăiri pe care ţi le dă romanul n-are cum să-l mai trădeze. Eu, una, i-am promis că-i voi rămâne fidelă.
scrie un comentariu