12 povestiri scrise cu naturaleţe, despre râs în diverse situaţii. “Râsul” este o carte mai degrabă serioasă decât amuzantă, iar gustul dulce-amărui pe care-l ai după ce o citeşti vine şi din inspiraţia scriitoarei Dorina Rusu de a lăsa povestirile neafectate de artificii sau preţiozităţi. 

 

Cartea dumneavoastră poartă ca motto un citat din Bărbierul din Sevilla, “mă grăbesc să râd de toate de teamă să nu fiu obligat să plâng”. Cum v-a ajutat în scrierea celor douăsprezece proze din Râsul? Ați râs în timp ce le-ați scris?

Figaro spune că filozofia lui glumeață îi vine din deprinderea cu răul. Nu mă regăsesc în personajul Figaro și nu m-am deprins niciodată cu răul, dar mă regăsesc în vorbele lui, pe care le-am ales ca motto al cărții. Citatul acesta este firul roșu care leagă povestirile între ele. Dintre toate poveștile pe care le-aș fi putut scrie, le-am ales pe acelea în care râsul are, într-un fel sau altul, un rol important. Nu am râs când le-am scris pentru că, în realitate, cartea nu este chiar una veselă. Așa cum ați remarcat și dumneavoastră într-un articol, râsul este mai degrabă un mecanism de protecție în aceste povestiri.

 

Spre deosebire de alte cărți de proză scurtă pe care le-am citit în ultimul timp, Râsul mi s-a părut că nu vrea decât să spună niște povești, nicidecum să epateze prin tehnică ori prin vreun artificiu stilistic. E o revenire binevenită la simplitate. Dar mă întreb cum va arăta următoarea dumneavoastră carte…

Înainte de a începe cartea, m-am gândit la mai multe formule posibile, dar în cele din urmă mi s-a părut că simplitatea era tonul potrivit. Toamna trecută, când am fost la Festivalul de Literatură de la Iaşi, mi-a plăcut foarte mult ce a spus Gyorgy Dragoman despre cartea sa, Rugul: când a început s-o scrie, personajul principal era un băiat, dar, pe măsură ce înainta, şi-a dat seama că vocea cu care vorbea era una de fată. Şi l-a lăsat să fie fată, dacă așa a cerut cartea. Când am început şi eu să scriu, mi-am dat seama că Dragoman are dreptate. Cartea îţi impune, cumva, tonul. În Râsul am vrut să povestesc, nu să epatez. Mi se pare că e un mare privilegiu să spui povești și să ți le asculte cineva.

Nu știu cum va arăta următoarea carte, deşi am destul de clar în minte care va fi subiectul. Știu însă că în momentul în care mă voi apuca de scris, voi găsi tonul potrivit.

 

Totuși, până la următoarea carte, să revenim la aceasta. Când ați scris cele douăsprezece texte? Ați lăsat unele proze pe lângă?

Le-am scris în câteva luni, între decembrie anul trecut și martie anul acesta. Mai erau câteva povești la care m-am gândit, pe care le-am și început, dar până la urmă am renunțat la ele, pentru că mi s-a părut că nu sunt încă pregătită să le scriu. Erau ori prea personale, ori prea dureroase. Poate că n-o să le scriu deloc, până la urmă.

 

Cititorii vă vor identifica lesne în Otilia. Sigur, prozele sunt ficțiuni, însă legăturile cu trecutul dumneavoastră sunt clare. De aceea, v-aș ruga să detaliați amintirea cu poetul Adrian Păunescu, cea în care el își cheamă fiul să-l încalțe. Cum ați trăit acel moment?

Nu e un secret că multe dintre poveștile din carte s-au întâmplat în realitate. Nu e nimic inventat, dar nimic nu a fost chiar așa. De asta am scris o carte de povestiri și nu una de memorii. Întâlnirea cu Adrian Păunescu nu m-a marcat, întâlneam atât de mulți oameni atunci și eram, ca jurnalist, în mijlocul atâtor evenimente, încât întâlnirea cu el mi s-a părut ceva marginal. Dar am păstrat mulți ani în minte acea scenă cu fiul lui îngenuncheat lângă pat, punându-i adidașii, și îmi amintesc senzația pe care am avut-o când am asistat la ea. M-am simțit ca și când n-aș fi existat. Nici nu cred că-l interesau întrebările pe care i le-am pus, important era să spună ce avea de spus, indiferent de întrebările mele. Era într-o perioadă în care pierduse încrederea și iubirea publicului și încerca să le regăsească în zone mai sărace din țară, unde oamenii știau mai puține despre el și aveau nevoie de evenimente. Într-un fel îmi era milă de el, spectacolul decăderii lui era unul trist. Cred că își dădea seama care e realitatea, dar nu o accepta. Când a apărut interviul, s-a supărat, pentru că s-a văzut așa cum era. Nu era meritul meu, dar nici vina mea. De supărare, mi-a spus că sunt urâtă și obraznică. Mai târziu, când era senator și ne-am mai întâlnit la Parlament, mi-a spus că îi sunt simpatică și că sunt o ziaristă bună, dar asta nu mai era interesant pentru poveste.

 

Sunteți membru în Consiliul Național al Audiovizualului din 2015, un teren care ar putea fi exploatat narativ. Ar putea fi zona media una de inspirație pentru proza dumneavoastră?

În fiecare ședință găsesc subiecte pentru povestiri. Nici nu aș avea timp să le scriu pe toate. Trec pe acolo atâtea personaje, am de a face cu atâtea situații, văd atâtea emisiuni la care altfel nu m-aș uita. Cele mai fascinante sunt emisiunile din domeniul social, care prezintă “povești despre oameni și viață”, cum se spune în prezentarea uneia dintre ele. Multe dintre acestea par a fi născocite de imaginația bolnavă a lui Pedro Camacho, extraordinarul personaj al lui Llosa din Mătușa Julia și condeierul, cel care inventa câte trei povești pe zi pentru postul de radio Central din Lima. În anii 50, acele povești îi țineau pe peruani (mai ales pe femei) lipiți de aparatele de radio. În România de azi, poveștile despre incesturi, crime, violuri, pedofili, vrăji, vindecări miraculoase, mame care își părăsesc copiii, ambulanțe negre, țin o bună parte din populație în fața televizoarelor în fiecare zi. Felul în care sunt prezentate pe ecran aceste povești întrece chiar ceea ce și-ar fi putut imagina bietul Pedro Camacho. De aici vin și multe amenzi (când CNA își face treaba). Dacă ținem seama de faptul că românii sunt cei mai mari consumatori de televiziune din UE, avem o imagine mai bună a dezastrului. Ședințele în care se discută despre politică ar putea fi și ele subiecte pentru povestiri, dar, prin natura lucrurilor, devin mai degrabă subiecte pentru articole de presă critice despre ineficiența și politizarea CNA.

 

Concret: cum scrieți? La calculator, pe carnețele, cu stiloul/creionul, dimineața/noaptea…?

Scriu la calculator. Slavă Domnului că s-au inventat calculatoarele, pentru că scriu urât, uneori nu mai înțeleg nici eu. Am un carnețel și un pix (cu gel, ca să fie mai aproape de stilou), pe care le port cu mine pentru cazul în care îmi iese în cale un subiect, dar le folosesc destul de rar. Chiar mai puțin, după ce am văzut Pescărușul în regia lui Andrei Șerban, în care Trigorin, martor fiind la scena în care Treplev s-a împușcat, s-a așezat pe o bancă să-și ia notițe, cu satisfacția scriitorului care a întâlnit, în sfârșit, subiectul vieții sale. Scriu când am timp, nu contează că e zi sau noapte. Dar de gândit mă gândesc mereu la asta.

 

Cartea este disponibilă pe elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, libhumanitas.ro şi pe site-ul editurii.

 

Autor foto: Cristian Şuţu
Autor foto: Cristian Şuţu
Dorina Rusu a fost jurnalist în perioada complicată a anilor ‘90 și a fost martor la majoritatea evenimentelor importante ale acelor ani. A scris pentru Opinia Studențească, Cuvîntul, Zig-Zag, România Liberă, Ziua. A colaborat la Radio Europa Liberă și a lucrat la TVR. A fost căsătorită cu politicianul liberal Horia Rusu, iar după moartea acestuia, în 2001, a condus timp de zece ani fundația cu acelasi nume, care a promovat ideile liberalismului clasic și ale capitalismului occidental. A colaborat în mai multe campanii electorale, printre care cea a lui Crin Antonescu din 2009 și cea a lui Klaus Iohannis din 2014.
Din 2015 este membru în Consiliul Național al Audiovizualului.