În curând la Editura Litera, în imprintul Carte Pentru Toţi, un nou roman de Richard Flanagan, „Dorinţă” – traducere din limba engleză de Petru Iamandi. De acelaşi autor, Litera a mai publicat: „Persoana întâi”, „Moartea unei călăuze pe râu”, „Să bați din palme cu o singură mână” şi „O cale îngustă spre nordul îndepărtat” (Premiul Man Booker 2014).
Mathinna, o fetiță aborigenă din Van Diemen’s Land, este adoptată de exploratorul Sir John Franklin și de soția sa, Lady Jane. Franklin este încrezător că va reuși să o civilizeze pe Mathinna, dar când acesta moare într-o expediție arctică, Lady Jane îi scrie lui Charles Dickens, cerându-i să-i apere reputația lui Franklin pe fondul zvonurilor că echipajul său a trecut la canibalism.
Dickens răspunde prin punerea în scenă a unei piese în care joacă rolul principal – Franklin –, dar se îndrăgostește de o actriță de optsprezece ani. Pe măsură ce rațiunea lasă loc dorinței, granița dintre civilizație și barbarie dispare, iar Mathinna, acum o prostituată adolescentă, dispare într-o noapte fatală.
Flanagan combină evenimente istorice parțial cunoscute pentru a crea o ficțiune complexă și captivantă… O demonstrație ingenioasă, profundă și convingătoare a versatilității imaginative a acestui autor pe deplin stăpân pe tehnicile sale narative. – Kirkus Reviews
O meditație asupra puterii dorinței de a transforma viețile. Proza lui Flanagan este plină de măiestrie, elegantă și uimitoare. – Library Journal
Fragment
1
Războiul se sfârșise așa cum se sfârșesc uneori războaiele, pe neașteptate. Un ins de care nu se prea sinchisea nimeni, un tâmplar‑predicator prezbiterian, mărunțel și rotofei, călătorise neînarmat și însoțit de mai mulți negri domesticiți prin ținuturile pustii, întinse ale insulei și se întorsese cu un grup pestriț de sălbatici. Lumea le spunea sălbatici, deși nu erau așa nici pe departe, ci mai degrabă plini de râie, nenorociți și, cei mai mulți dintre ei, bolnavi de plămâni. Erau, zicea predicatorul – și acum chiar părea un lucru ieșit din comun – tot ce mai rămăsese din cândva temutele triburi van‑diemenene[1] care se angajaseră demult într‑un război pe cât de implacabil, pe atât de înfiorător.
Celor care‑i vedeau nu le venea să creadă că ceata aia de amărâți sfidase atâta vreme ditamai Imperiul, că supraviețuise unei exterminări nemiloase, că inspirase atâta teamă și teroare. Nu era limpede ce le spusese predicatorul negrilor sau ce credeau negrii că predicatorul va face cu ei, dar păreau ascultători, chiar dacă triști în felul lor, în timp ce grup după grup, de‑abia târându‑și picioarele, erau urcați în corabie după corabie și duși pe o insulă îndepărtată, în mijlocul mării de sute de mile care despărțea Pământul lui Van Diemen de Australia continentală. Aici predicatorul primise titlul oficial de protector și un salariu de 500 de lire sterline pe an, o mică garnizoană de soldați și un catihet, alături de care se apucase să‑și aducă enoriașii tuciurii la nivelul civilizației engleze.
Avusese unele reușite și, chiar dacă acestea fuseseră neînsemnate, se concentrase asupra lor cu mult zel. Merita efortul, nu? Oare oamenii lui nu știau acum destule despre Dumnezeu și Iisus, după cum o dovedeau răspunsurile lor prompte și istețe la întrebările catihetului și entuziasmul cu care cântau imnurile? Oare nu se duceau ei cu inima deschisă la târgul din fiecare săptămână ca să dea piei de animale și salbe din scoici pe mărgele, tutun și alte cele? În afară de faptul că frații lui întru credință mureau aproape în fiecare zi, predicatorul se putea declara mulțumit de ce înfăptuise.
Erau însă și lucruri care‑l nedumereau. Chiar dacă încerca să‑i dezvețe să mai mănânce fructe de pădure, plante de tot felul, crustacee și vânat, și să le dea în schimb făină, zahăr și ceai, starea lor de sănătate se înrăutățea văzând cu ochii. În ciuda păturilor și a hainelor grele, englezești, cu care se acopereau, renunțând la goliciunea lor indecentă, negrii tușeau și scuipau tot mai abitir, dându‑și obștescul sfârșit. Și, cu cât mureau mai mulți, cu atât voiau să lepede hainele englezești, să uite de mâncarea englezească, să plece din casele englezești în care spuneau că n‑au loc de Diavol și să se întoarcă la plăcerile vânătorii din timpul zilei și la focul de tabără de după lăsarea întunericului.
Era 1839. Anul în care a fost fotografiat primul om, în care Abd al‑Qadir a declarat jihadul împotriva francezilor, iar Charles Dickens a devenit și mai cunoscut cu un roman intitulat Oliver Twist. Un lucru, gândea Protectorul în timp ce închidea registrul după întocmirea altui raport asupra unei alte autopsii, gata să‑și reia însemnările pentru prelegerea despre pneumatică, inexplicabil.
2
Anunțat de moartea copilului de un slujitor venit în fugă de la casa lui Charles Dickens, John Forster nu șovăise – șovăiala însemna slăbiciune de caracter, iar caracterul lui nu‑și permitea să fie slab. Cu o față de buldog, trupeș și burtos, un om cu greutate din toate punctele de vedere – opinii, sensibilitate, moralitate și conversație – pentru Dickens, Forster era ca forța de gravitație pentru cel aflat la cârma unui dirijabil. Deși nu se dădea în lături de la a‑l maimuțări în absență, Dickens era extrem de atașat de secretarul lui neoficial la care apela pentru tot felul de treburi și sfaturi.
Mândru nevoie mare de încrederea pe care o avea Dickens în el, Forster hotărî să aștepte până când acesta termina de vorbit. În pofida argumentelor nesfârșite invocate de Forster, potrivit cărora ultimele evenimente îl scuteau pe Dickens să se mai adreseze Fundației Teatrale Generale, Dickens rămăsese ferm pe poziție. Chiar în ziua aceea Forster îl vizitase, la Devonshire Terrace[2], ca, într‑o ultimă încercare, să‑l îndemne să renunțe la intenția lui.
– Dar am promis, replicase Dickens, pe care Forster îl găsise în grădină, jucându‑se cu copiii lui mai mici.
Era în brațe cu cel de‑al nouălea prunc, Dora. O ridicase deasupra capului, zâmbind spre ea și pufăind, în timp ce fetița își înălța și își lăsa brațele, înverșunată și solemnă precum toboșarul unui regiment.
– Nu, ar fi o mare dezamăgire pentru noi, adăugase el.
Forster se zburlise, dar rămăsese tăcut. Pentru noi! Știa că Dickens se credea uneori mai degrabă actor decât scriitor. Un nonsens, desigur, dar așa era el. Dickens iubea teatrul. Iubea tot ce ținea de acea lume a iluziei, unde luna putea fi făcută să coboare doar mișcând din deget; Forster știa că Dickens se simțea neobișnuit de solidar cu actorii membri ai organizației filantropice căreia urma să i se adreseze în seara aceea. Atracția lui față de o profesiune care nu se bucura de cea mai bună dintre reputații îl și deranja, îl și intriga pe Forster, chiar dacă într‑o mică măsură.
– Nu‑i așa că arată mai bine? întrebase Dickens, strângând fetița la piept. A avut puțină febră azi, nu‑i așa, Dora? O sărutase pe frunte, asigurându‑l pe Forster: Dar acum cred că se înzdrăvenește.
Și iată, după doar câteva ore, ce frumos vorbea Dickens, gândi Forster. Auditoriul era numeros, îl urmărea ca vrăjit, iar Dickens, odată pornit, strălucea și emoționa ca întotdeauna.
– În fundația noastră, cuvântul exclusivitate nu are ce căuta, spunea el sălii care gemea de actori. În ea încap toți actorii, fie că‑l joacă pe Hamlet sau pe Benedict: fantomă, bandit sau armată a regelui. Ca să joace aceste roluri în fața noastră, acești actori vin cu bolile lor, cu suferințele lor, mai mult chiar, cu moartea în suflet. Și totuși…
Aplauzele răzlețe încetară aproape numaidecât, negăsindu‑și poate locul la doar două săptămâni după moartea tatălui lui Dickens. O operație nereușită la vezica urinară, plină de pietre, îl lăsase pe bătrân într‑o baltă de sânge pe care numai într‑un abator o puteai vedea, așa‑i povestise Dickens lui Forster.
– Și totuși, cât de des trebuie să ne maltratăm sentimentele, să ne ascundem trăirile pentru a continua această luptă care este viața, pentru a ne face bravi datoria și a ne achita de responsabilități? continuă Dickens.
La sfârșit, Forster îl luă deoparte.
– Știi… începu Forster. Într‑un cuvânt…
De obicei, Forster folosea prea multe cuvinte, acum însă își dădea seama că era unul pe care nu voia să‑l rostească.
– Spune, zise Dickens, privind spre cineva sau spre ceva peste umărul lui Forster, întorcându‑și apoi ochii scăpărători. Spune, dragul meu Mamut.
Degajarea cu care îi folosise porecla, bănuiala că Forster voia doar să‑l tachineze, plăcerea actorului după ce interpretarea lui se bucurase de succes – nimic din toate acestea nu‑i făceau sarcina mai ușoară lui Forster.
– Micuța Dora… îngăimă el, simțind cum îi tremură buzele în încercarea de a sfârși propoziția.
– Dora?
– Îmi… mormăi Forster, dorindu‑și în acel moment să spună atât de multe lucruri, nefiind însă în stare să spună nici unul. Îmi pare atât de rău, Charles, zise el dintr‑o suflare, regretând fiecare cuvânt, dorind cu disperare să spună ceva mai bun, fluturând din mână, cum îi era obiceiul, ca să accentueze nici el nu știa ce, lăsând‑o să cadă pe lângă corp, corpul care i se părea acum atât de buhăit și de inutil. Au apucat‑o spasmele, îngăimă el în cele din urmă.
Chipul lui Dickens nu trăda nici o emoție, făcându‑l pe Forster să gândească ce om deosebit era.
– Când? întrebă Dickens.
– Acum trei ore. La puțin timp după ce‑am plecat noi.
Era 1851. Marea Expoziție din Londra celebra triumful
rațiunii într‑un pavilion din
sticlă despre care scriitorul Douglas Jerrold spusese în bătaie de joc că era
un palat de cristal; în New York apărea, fără succes, un roman despre
descoperirea unei balene albe legendare; iar în portul cenușiu Stromness, de pe
insula Orkney, Lady Jane Franklin ura drum bun spre albul Nordului celei de‑a doua dintre numeroasele expediții eșuate, pornite în
căutarea unei legende care fusese cândva soțul ei.
[1] Van Diemen’s Land a fost primul nume dat de europeni insulei Tasmania, parte a Australiei, în onoarea lui Anthony van Diemen, guvernatorul general al Indiilor de Est Olandeze.
[2] Reședința lui Charles Dickens în anii 1839–1850
scrie un comentariu